Versete călăuzitoare: Luca 9.28-36
Luca 9.28-36: Şi a fost că, la aproape opt zile după cuvintele acestea, luându-i cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Şi a fost că, pe când Se ruga El, chipul feţei Lui s-a făcut altul, şi îmbrăcămintea Lui, albă strălucitoare. Şi, iată, vorbeau cu El doi bărbaţi, care erau Moise şi Ilie, care, arătându-se în glorie, vorbeau despre plecarea Lui, pe care urma s-o împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei împreună cu el erau îngreuiaţi de somn; şi, trezindu-se deplin, au văzut gloria Lui şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu El. Şi a fost că, pe când se despărţeau de El, Petru I-a zis lui Isus: „Stăpâne, este bine ca noi să fim aici şi să facem trei corturi: unul pentru Tine şi unul pentru Moise şi unul pentru Ilie“, neştiind ce spune. Şi, pe când spunea el acestea, a venit un nor şi i-a umbrit; şi s-au temut când ei au intrat în nor. Şi a venit un glas din nor, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit; de El să ascultaţi!“ Şi, pe când era glasul acesta, Isus S-a aflat singur. Şi ei au tăcut şi n-au spus nimănui nimic în acele zile despre ce văzuseră.
Glorii pe munte
Dacă noi Îl însoţim pe Domnul pe drumul Lui desăvârşit, atunci în evanghelia după Luca capitolul 9 suntem conduşi la două scene cu o deosebită însemnătate. Una are loc pe muntele transfigurării, cealaltă pe câmpia din Galileea. Pe munte ne aflăm împreună cu Hristos într-o sferă cerească, şi primim o privire în inima Tatălui. Pe câmpie avem pe Hristos la noi în mijlocul suferinţelor acestui pământ, pentru ca în prezenţa harului inimii Sale să primim o privire în propria noastră inimă.
Este spre folosul şi prosperitatea sufletelor noastre, dacă ne luăm timp să ne ocupăm puţin cu aceste două evenimente. Trebuie însă ca mai întâi să ne preocupăm cu muntele, înainte de a ne preocupa cu câmpia. Inimile noastre trebuie să fie asigurate că au parte de slăvile de pe munte, înainte ca să putem întâmpina suferinţele din câmpie.
Dorim astfel, ca pentru un timp să ne îndepărtăm de om şi de lumea lui mică, şi, ca să zicem aşa, să ne urcăm pe munte, pentru ca în Duhul să inspirăm aerul lui sfânt şi să bucurăm sufletele noastre cu slăvile multiple.
Nu este lăsat în seama capacităţii noastre de decizie spirituală să interpretăm scena de pe munte, căci noi avem relatarea inspirată de la unul care a fost prezent acolo. Prin faptul că Petru se referă la timpul când el împreună cu ceilalţi au fost „pe muntele sfânt”, el poate spune: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: ‚Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.’” (2 Petru 1.16-17) În felul acesta Petru ne spune foarte clar, că muntele sfânt ne dă un gust anticipat al gloriilor şi bucuriilor, de care noi vom avea parte împreună cu Domnul la venirea Sa. Mult timp El nu a fost prezent, dar când în cele din urmă El va veni, atunci vom vedea maiestatea Sa. Noi, cei care am văzut cum El a fost acoperit peste măsură de mult de către oameni cu ocară şi dezonorare, vom vedea cu bucurie mare că El primeşte de la Tatăl „cinste şi slavă”. Împreună cu Hristos vom fi duşi în prezenţa Tatălui şi vom auzi glasul Tatălui, care ne vorbeşte despre plăcerea Lui faţă de Fiul Său preaiubit.
Muntele sfânt ne dă un gust anticipat despre slăvile care vor veni. Aici noi ne vom sătura de belşugul casei Sale şi vom fi adăpaţi din şuvoiul desfătărilor Lui (Psalmul 36.8).
Chiar de la începutul acestei scene a binecuvântării ne lovim de o taină sfântă, căci această „greutate veşnică de slavă” este introdusă cu un Om care se roagă. „Cam la opt zile ... Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi S-a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei.” Suferinţele pământului se datorează neascultării şi independenţei unui singur om. Gloriile lumii viitoare încep cu ascultarea şi dependenţa unui singur Om. Slăvile care vor veni ale cerului au ca punct central un Om care se roagă pe pământul acesta.
Şi când apoi privim cu mare bucurie la Domnul în rugăciune, avem dreptul să vedem cum Omul care Se roagă devine transformat în Omul glorificat. „Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea Lui I s-a făcut albă, strălucitoare.” Când omul a devenit independent de Dumnezeu, el a încetat să proslăvească pe Dumnezeu şi a devenit un om dezonorat (Romani 1.31-32). Aici găsim pe Unul, care a devenit Omul dependent, care a glorificat pe Dumnezeu şi El Însuşi a fost glorificat de Dumnezeu. Pe acest pământ vedem slava omului, care – aşa cum ne aminteşte Petru – este ca floarea ierbii, căci ea „a căzut”. Dar pe munte privim împreună cu Petru o prezentare de scurtă durată a unei slăvi care niciodată nu va înceta. Noi vedem „maiestatea Sa” şi slava Sa.
Dar pe munte ne sunt arătate şi alte binecuvântări, căci nu numai ni se spune, că noi vom vedem slava Sa, ci şi că noi vom avea parte împreună cu El de slava Sa. Noi vom fi nu numai spectatori entuziasmaţi, ci şi părtaşi privilegiaţi. Şi de aceea citim: „Doi bărbaţi stăteau de vorbă cu El”. Să fi numai spectatorul unei scene de glorie inegalabilă nu ar satisface dorinţa profundă a inimii. Dar şi să fi părtaşi al unei glorii fără Hristos, nu ar fi de ajuns. Însă harul, care ne conduce la slavă, ne dăruieşte ca noi să contemplăm slava, să avem parte de slavă şi să avem parte de ea împreună cu El.
În continuare, pe munte ne este făcut cunoscută o altă realitate binecuvântată: noi nu numai vom fi la El, ci noi vom fi ca El. De aceea noi nu numai citim că s-a arătat Moise şi Ilie, ci şi că ei „s-au arătat în slavă”. Noi nu numai vom vedea slava şi vom avea parte de ea, ci noi vom fi făcuţi potriviţi (corespunzători) acestei slăvi. Moise nu mai are nevoie de toiagul pustiei; Ilie a dezbrăcat mantaua lui de proroc. Zilele smereniei lor au trecut pentru totdeauna, şi ei apar în slavă. Ei nu numai sunt la Hristos, ci ei sunt ca Hristos, şi sunt făcuţi potriviţi pentru prezenţa lui Hristos, deoarece ei sunt ca Hristos. Pe pământul acesta nu este încă vizibil ce vom fi noi, dar pe munte primim o imagine despre ce vom fi, atunci când El va apărea. Noi vom fi ca El, căci Îl vom vedea cum este (1 Ioan 3.2).
Dar aceasta nu este totul, căci muntele ne dezvăluie o altă taină. Noi nu vom fi numai părtaşi la slavă şi făcuţi potriviţi pentru slavă, ci în slavă noi vom fi acasă. Căci noi citim despre Moise şi Ilie, că ei „vorbeau cu El”. Aceasta vorbeşte despre relaţia sfântă, fericită a sfinţilor în slavă. Dacă aici ar sta numai, că El a vorbit cu ei, ne-am putea gândi că ei sunt ascultători făcuţi fericiţi, dar tăcuţi. Dar dacă ei pot vorbi cu El, atunci orice distanţă şi reţinere este îndepărtată. Ucenicii au avut pe pământ relaţii fericite cu Hristos, dar uneori cu o anumită sfială şi reţinere. În slavă însă relaţiile cu Domnul vor fi sfinte, fericite şi fără nici o urmă de reţinere.
În continuare vedem nu numai că în slavă va fi numai părtăşie fericită şi deschisă, ci noi aflăm şi care este tema mare a discuţiilor din cer. „Vorbeau despre plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim”. Nemijlocit, înainte şi după scena de pe munte, Domnul vorbeşte despre moartea Sa (Luca 9.22,44), însă noi citim: „Dar ei nu înţelegeau cuvintele acestea” (Luca 9.45). În vale ucenicii sunt greu la auzire; pe munte se arată înţelegere divină pentru felul de gândire al cerului şi pentru inima lui Isus. Acolo Moise şi Ilie au părtăşie cu Hristos în ceea ce Îi umple inima Lui. Ei pierd din ochi vrăjmăşia oamenilor; ei nu se mai gândesc la moartea lui Hristos ca fiind provocată de mâinile oamenilor răi, ci mai degrabă la „plecarea Sa, care avea să ajungă la împlinire”. Rolul omului în această întâmplare strigă tare după judecata asupra lumii acesteia. Ce a făcut El transmite vestea bună până la marginile cele mai îndepărtate ale pământului. Totodată ei văd, că plecarea Lui va trebui să aibă loc „în Ierusalim”. Cât de ciudat pentru un iudeu. În acelaşi loc, din care Mesia va domni şi unde El va primi scaunul Lui de domnie şi coroana Sa, acolo trebuie să aibă loc plecarea Lui şi o cruce şi un mormânt va fi partea Sa. Dar pe munte se vorbeşte despre aceste lucruri fără uimire. Acolo totul este clar.
Slava Împărăţiei trebuie instaurată în dreptate. Ca să satisfacă cerinţele drepte ale lui Dumnezeu, El trebuie să împlinească plecarea Lui. Suferinţele trebuie să aibă loc înaintea slavei. Dreptatea trebuie satisfăcută prin moartea lui Hristos în Ierusalim, dacă harul lui Dumnezeu trebuie să se reverse în toată lumea „începând din Ierusalim” (Luca 24.47).
Moise a dat Legea, dar nimeni nu a ştiut mai bine decât Moise cât de total a eşuat poporul sub Lege. Ilie a fost chemat să readucă poporul Israel rebel înapoi la Domnul; însă s-a dovedit nimic altceva decât numai starea lui lipsită de speranţă. Hristos Însuşi a venit plin de har şi de adevăr, numai ca să fie lepădat pe deplin. Moise, Ilie, şi mai presus de toţi Hristos Însuşi sunt martori ai vinei poporului şi a necesităţii de neocolit a suferinţelor lui Hristos, dacă trebuia să se ajungă la slăvile Împărăţiei. Moise nu mai numeşte poporul „împotrivitori”; Ilie nu mai acuză pe copiii lui Israel că au părăsit legământul, că au dărâmat altarele şi au omorât cu sabia pe proroci. Ei au privit mai dinainte dincolo de moartea lui Hristos, spre slavă; noi vom privi din slavă înapoi spre plecarea pe care El a împlinit-o. Aceasta era tema lor pe munte, ea va fi cântarea noastră în slavă, despre care muntele ne dă numai o conturare binecuvântată.
În final noi suntem aşezaţi în această scenă măreaţă într-o slavă care depăşeşte slava Împărăţiei, căci noi vom fi conduşi în casa Tatălui. „A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui.” Ei au fost înconjuraţi şi acoperiţi de un nor.
Aceşti ucenici iudei puteau înţelege foarte bine însemnătatea norului, el era un indiciu spre slava „şehinei”, care în timpurile vechi a umplut locaşul locuinţei lui Dumnezeu şi vorbea despre prezenţa lui Dumnezeu. În zilele călătoriei prin pustie norul era peste Israel, dar ei nu puteau niciodată să intre în nor. Aici pe munte, Moise şi Ilie au putut pe baza morţii lui Hristos, a plecării, pe care El era gata tocmai s-o facă, să intre în casa Tatălui împreună cu Hristosul glorificat. Şi în casa Tatălui ei aud glasul Tatălui, şi acest glas exprimă ce este în inima Tatălui. Ei aud pe Tatăl spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit; de El să ascultaţi.” Tatăl nu spune: „Acesta este Fiul pe care voi trebuie să-L adoraţi şi să-L admiraţi”, ci El exprimă propriile Lui gânduri cu privire la El. „Acesta este Fiul Meu preaiubit”.
Nouă nu ni se aminteşte simplu, că Hristos este Preaiubitul nostru, aşa cum poate spune mireasa în Cântarea Cântărilor: „Preaiubitul meu este al meu şi eu sunt a Lui”, ci noi auzim pe Tatăl spunând: „Acesta este Preaiubitul Meu.” Preaiubit pe baza caracterului Său excepţional, dar „Preaiubit” şi din cauza plecări pe care el o va face. „De aceea Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau.” Tocmai am aflat mai înainte, că inima Fiului este preocupată cu ascultarea dragostei pentru Tatăl, prin aceea că El merge în moarte, şi acum auzim că inima Tatălui Se bucură de Fiul.
În felul acesta este privilegiul nostru să avem părtăşie cu Persoane dumnezeieşti: părtăşie cu Fiul în gândurile Lui cu privire la ascultarea desăvârşită de voia Tatălui, şi părtăşie cu Tatăl în plăcerea Lui pentru Fiul.
Ce parte şi ce perspectivă se deschide aici credinciosului prin plecarea pe care Hristos trebuia s-o facă în Ierusalim şi prin slava lui Hristos, care va rezulta din aceasta – perspectiva, că nouă ne-a fost dăruit să intrăm în casa Tatălui şi să auzim glasul Lui, care ne revelează inima Lui!
Încă o dată noi trebuie să spunem: ce scenă măreaţă, care ne aduce în legătură cu „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” pregătite de Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc! Cu adevărat un gust anticipat al universului plin de fericire, unde omul va fi adus la Dumnezeu într-o intimitate, într-o scenă a slavei, cu Hristos şi ca El. Acolo vom fi cu Hristos „acasă”, vom vorbi despre tot ce este în inima Lui şi vom cunoaşte tainele inimii Tatălui.
Noi putem cunoaşte numai într-o mică măsură cât de binecuvântat este acest fapt. Ca şi la ucenici, şi asupra noastră sunt sarcinile acestui pământ şi slăbiciunile corpului ne împiedică, aşa că noi putem privi numai puţin în adâncul acestor taine cereşti. Însă spre mângâierea noastră citim: „Dar când s-au deşteptat bine, au văzut slava Lui”.
Cât de des este şi cu noi tot aşa, căci apostolul spune: „Deşteaptă-te, tu care dormi, şi Hristos te va lumina!” Şi în lumina Lui vom vedea lumina; vom vedea slăvile viitoare, noi vom privi peste umbrele văii şi vom vedea lumina soarelui pe coline, dar înainte de toate vom vedea „pe Împărat în frumuseţea Lui”, pe Unul care „Se deosebeşte din zece mii” şi la care totul este plăcut.
Tradus de la: Auf dem Berg und in der Ebene (1)
Titlul original: „Die Herrlichkeiten auf dem Berg und die Leiden in der Ebene. (1) Auf dem Berg“
din Halte fest, Beröa-Verlag, 1988, pag. 215 şi următoarele.
Traducere: Ion Simionescu