Verset călăuzitor: Iacov 5.14

Iacov 5.14: Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului.

Anularea analizei de odinioară

Cu aproximativ treizeci de ani în urmă am scris o broşură cu titlul Aşa-zisele vindecări prin rugăciune, verificate pe baza Scripturii, în care am verificat un număr de afirmaţii răspândite în timpul acela de Osborn şi alţii, şi care conform înţelegerii mele nu corespundeau cu ceea ce spune Scriptura.

Desigur această scriere era cam unilaterală, deoarece eu m-am orientat în principal în a lupta împotriva unei păreri greşite, aşa cum înţelegeam eu. Actualmente se vorbeşte şi se scrie din nou despre boli şi vindecări, însă într-un alt context. În diferite broşuri şi pliante se face aceasta destul de echilibrat, apar însă şi lecturi în care sunt aduse aceleaşi argumente greşite, ca cele din timpul lui Osborn. Dacă acum mă aşez să iau din nou sub lupă tema „boli şi vindecări”, atunci mă pot folosi parţial şi din ceea ce am scrisă odinioară. Pe lângă aceasta tema este tratată într-un fel nou, care – spus sincer – mă obligă să renunţ în unele locuri la părerea mea, şi care mă oblică să mă exprim mai nuanţat.

N-am făcut diferenţieri suficiente

Vreau să încep articolul acesta referindu-mă la o chestiune foarte importantă, care conduce la confuzii în discuţii, şi anume că mulţi în vorbirea şi în scrierile lor tratează vindecarea prin rugăciune, însă nici pe departe nu fac diferenţiere între:

1. Vindecarea pe baza rugăciunii şi vindecarea pe baza practicării darului de vindecare.

Un exemplu pentru aceasta l-am găsit în numărul din decembrie al anului 2002 în revista [olandeză, nota traducătorului] Koers, care se dedicată într-o măsură mare temei „Boală şi vindecări”. Pe pagina 24 stă scris: „O rugăciune pentru vindecare ar trebui, ca şi celelalte daruri ale Duhului, să poată primi un loc în cadrul Bisericii reformate, gândeşte Westerkamp”. S-ar putea să fie „o scăpare a pixului”, dar aşa cum stă treaba acolo, potrivit pastorului Dick Westerkamp rugăciunea pentru vindecare s-ar număra printre darurile pe care le dă Dumnezeu. Cum am spus, aceasta poate conduce la derută, şi chiar conduce.

Vindecarea pe baza rugăciunii

Aspectul acesta este clar explicat în Iacov 5.14-16. În textul acesta este vorba despre un bolnav, care trebuie să roage pe bătrânii adunării să vină la el. Aceşti bătrâni trebuie apoi să facă o rugăciune pentru el şi să-l ungă cu untdelemn în Numele Domnului. Această rugăciune făcută cu credinţă îl va însănătoşi pe bolnav.

Desigur este posibil ca credincioşii atât personal cât şi în grup – de exemplu ca adunare locală – să se roage pentru un bolnav. Însă pentru aceasta nu găsim nici un exemplu în Noul Testament. Deci în ceea ce priveşte rugăciunea pentru un bolnav, noi ar trebui să procedăm conform cu ceea ce găsim în Iacov 5.14-16. În acest caz nicidecum nu este vorba despre un dar al vindecării. Un comentariu la textul acesta va fi făcut mai târziu. Vreau mai întâi să clarific punctul al doilea – practicarea darului vindecării.

Vindecare prin practicarea darului sau a puterii de vindecare

Pentru aceasta sunt date în Scriptură o serie de exemple, remarcabil în privinţa aceasta este faptul că nu este vorba de o rugăciune împreună cu bolnavul sau pentru bolnav. Să privim mai întâi unele exemple care au a face cu darul vindecării.

O primă menţionare o găsim în evanghelia după Marcu 6.7-13. Citim acolo că Domnul a dat putere sau autoritate asupra duhurilor necurate, ca să le alunge. După aceea stă scris în versetul 12 că ei au plecat şi au predicat că oamenii ar trebui să se pocăiască. Pe lângă aceasta ei au alungat efectiv duhuri rele, şi după aceea vine o afirmaţie importantă pentru tema noastră, şi anume: „şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi îi vindecau”. Nu citim aici nimic despre vreo rugăciune, accentul se pune pe faptul că ucenicii exercitau o autoritate pe care ei au primit-o ca un dar de la Domnul. De aceea aici nu stă scris că bolnavii au fost vindecaţi, ci că ucenicii – desigur mijlocit ca robi ai lui Dumnezeu, care le-a dat autoritatea pentru a face aceasta – vindecau pe bolnavi.

Sunt aici câteva lucruri care se remarcă, şi anume:

• că, aşa cum am spus, aici nu este vorba de puterea rugăciunii, ci de exercitarea unei autorităţi, pe care Hristos a dat-o;
• că alungarea duhurilor rele şi vindecarea bolnavilor sunt amintite deodată, şi aceasta face să se pună întrebarea, care este relaţia între aceste două lucruri;
• că exercitarea acestei autorităţi este cuplată cu predicarea, şi anume într-un fel în care noi am putea-o numi ca fiind semn pentru confirmarea predicii. Aspectul acesta vreau să-l detaliez, celelalte două vor fi tratate mai târziu.

Afirmaţia că în Marcu 6 este vorba de semne pentru confirmarea predicii este sprijinită prin textul al doilea, spre care doresc să îndrept atenţia noastră, şi anume Marcu 16.15-20. Găsim acolo mai întâi misiunea de a predica, în aceasta fiind inclusă şi sarcina de a boteza, şi după aceea Domnul numeşte semnele care trebuie să însoţească predicarea, între altele că ucenicii să-şi pună mâinile peste bolnavi şi că aceşti bolnavi se vor însănătoşi. În versetul 20 stă scris după aceea, că ucenicii au plecat şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra împreună cu ei şi „confirma” Cuvântul prin semnele care urmau.

Caracterul de confirmare al semnelor şi minunilor îl întâlnim şi în Evrei 2.3,4. Aici se foloseşte cuvântul „mărturisind împreună”. Dumnezeu mărturisea împreună, în ceea ce priveşte predica, prin semne şi minuni şi tot felul de lucrări de putere şi prin daruri [revărsări] ale Duhului Sfânt. Cuvântul „semne” include deja, că din lucrurile numite ieşea o afirmaţie puternică, însă în legătură cu predicarea.

Cartea Faptele apostolilor aduce o serie de exemple despre acest fel de semne, la care vom reveni mai târziu, însă acum vrem să privim mai îndeaproape întrebarea referitoare la vindecarea prin rugăciune.

Se referă Iacov 5.14-16 la biserica/adunarea creştină?

O primă întrebare, care se pune, este, dacă Iacov prescrie aici ceva pentru credincioşii dintre păgâni sau naţiuni. Sunt comentatori care resping aceasta şi gândesc că pasajul acesta nu are nici o însemnătate pentru biserica sau adunarea lui Isus Hristos. Pentru aceasta ei dau următoarele argumente:

• Epistola este scrisă celor douăsprezece seminţii aflate în împrăştiere, deci iudeilor, şi nu la o adunare creştină sau la credincioşii dintre naţiuni.
• Ungerea cu untdelemn este un obicei iudaic, ca şi creştini noi suntem unşi cu Duhul Sfânt.
• Ceea ce prescrie Iacov este valabil numai pentru „perioada de tranziţie”, pe care o găsim descrisă în cartea Faptele apostolilor, şi care se termină cu respingerea Evangheliei de către iudeii din Roma (vezi Faptele apostolilor 28.23-28). Iudeii considerau boala ca o disciplinare din partea lui Dumnezeu, şi de aceea vindecarea era o chestiune exclusiv la nivel spiritual, şi de aceea accentul pe rugăciune.
• În epistolele lui Pavel, apostolul naţiunilor, nu găsim nimic care este în concordanţă cu ceea ce scrie Iacov.
• Niciunde Pavel nu sfătuieşte pe credinciosul bolnav să folosească metoda de vindecare dată de Iacov.

Desigur va trebui să ţinem seama de caracterul iudaic al epistolei lui Iacov, însă după părerea mea afirmaţiile de mai sus merg mult prea departe şi sunt unilaterale. Ceea ce Iacov scrie aici, precum şi ceea ce el a scris odinioară în epistola sa pentru noi ca şi creştini dintre naţiuni, nu putem „da la o parte”. De aceea continuăm cu o cercetare mai îndeaproape a celor ce apostolul scrie în textul citat mai sus.

Este vorba în Iacov 5.14-16 de boală ca urmare a păcatului?

Cu privire la întrebarea din titlul de mai sus sunt păreri diferite. Sunt comentatori care afirmă, că în anumite cazuri pot exista astfel de legături, însă Iacov nu se ocupă exclusiv de aceste cazuri.

Alţii pornesc de la premisa că apostolul se referă la boală ca urmare a păcatului personal. După părerea mea este foarte mult de spus cu privire la gândul acesta. Cu toate că noi nu putem oferi o dovadă absolută pentru aceasta, sunt totuşi un număr de argumente puternice, care se pot prezenta în acest scop.

1. Se observă că în pasajul acesta se vorbeşte despre vindecare şi mărturisire de păcate. În versetul 15 se rosteşte o propoziţie condiţională despre „şi, dacă a făcut păcate, i se va ierta aceasta” (Iacov 5.15). În versetul 16 ordinea este inversă. Acolo stă mai întâi: „Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele”, şi apoi urmează: „rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5.16). Aici sunt foarte strâns cuplate între ele aceste două lucruri.

2. Gândul acesta găseşte sprijin în faptul că omul nu cere ca un oarecare să se roage pentru el, ci că el trebuie să cheme pe bătrânii adunării. După aceea trebuie să aibă loc nu numai o vindecare, ci şi restabilirea relaţiilor reciproce, care au fost distruse prin păcat. Dacă pornim de la această situaţie, atunci este şi de înţeles că Iacov vorbeşte cu certitudine despre situaţia că cel bolnav trebuie să fie vindecat. Dacă a fost îndepărtată cauza bolii, atunci Dumnezeu va trimite vindecare.

3. Trebuie să ţinem seama – la aceasta s-a făcut deja referire – că pentru iudei legătura dintre boală şi păcat era foarte reală, să ne gândim numai la întrebarea ucenicilor în legătură cu orbul din naştere (Ioan 9.1-3). Întrebarea lor era în cazul acesta nedreaptă, însă aceasta nu înlătură cu nimic faptul că întrebarea dovedeşte cât de strânsă era pentru ucenici legătura dintre boală şi păcat.

4. Este remarcabil că Iacov, direct după ce a prescris să se roage unii pentru alţii, „ca să fiţi vindecaţi”, se referă la efectul unei rugăciuni stăruitoare şi pentru aceasta prezintă exemplul cu Ilie. Deci rugăciunea acestui profet avea a face cu abaterea poporului Israel. De aceea nu este deloc neaşteptat, ca în Iacov 5 să ne gândim la boală ca rezultat al păcatului personal.

Încă o mică completare: că boala poate fi efectiv urmarea unui păcat înfăptuit devine clar din Ioan 5.14, căci Domnul a zis omului care era bolnav de treizeci şi opt de ani: „Iată, te-ai făcut sănătos; nu mai păcătui, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău!”

Remarcabil este şi că Domnul spune mai întâi paraliticului, care a fost coborât prin acoperiş de către cei patru prieteni ai lui: „Copile, păcatele tale sunt iertate”, şi după aceea îl vindecă de suferinţa lui.

Un exemplu specific, că cineva este pedepsit cu boală din cauza păcatului său, găsim în Vechiul Testament în cazul lui Ghehazi. Lepra de pe Naaman este pusă asupra lui şi asupra urmaşilor lui. O disciplinare cu boală poate fi pusă şi asupra unei adunări. Exemplul trist pentru aceasta îl găsim în adunarea din Corint, unde erau lipsuri grave. Stăteau beţi la masa pe care o considerau a fi cina (1. Corinteni 11.27-32, compară şi cu Apocalipsa 2.22).

Ungerea cu untdelemn

Întrebarea este, ce însemnătate are ungerea cu untdelemn. Pentru iudei era un mijloc de vindecare cunoscut în cazul rănirilor, să ne gândim numai la Luca 10.34. Însă aici în Iacov 5 şi de asemenea şi în Marcu 6.13 numai cu greu se poate gândi la un mijloc de vindecare. Se vorbeşte despre boală în sensul general şi nu despre o rănire. În Vechiul Testament găsim că preoţii, împăraţii şi profeţii erau unşi cu untdelemn. Aceasta nu avea nimic a face cu boala sau ceva de felul acesta, ci era numai un simbol care arăta clar că ei erau puşi din partea lui Dumnezeu pentru a îndeplini o anumită funcţie.

La ungerea unui bolnav cu untdelemn nu trebuie să ne gândim la administrarea unui mijloc de vindecare, aşa cum era desigur cazul în Luca 10.34, ci la o acţiune simbolică, la care untdelemnul este o imagine a Duhului Sfânt. Sensul poate fi atunci, că simbolic se exprimă,

1. că Duhul Sfânt îl face pe pacient să-şi mărturisească păcatele şi/sau
2. că Duhul Sfânt dă putere pentru vindecare.

Rugăciunea cu credinţă se referă la rugăciunea de mijlocire a bătrânilor. Ei trebuie să aibă credinţă, că Dumnezeu îl va vindeca pe bolnav. Desigur aceasta este valabil şi pentru bolnav, însă expresia „rugăciunea credinţei” se referă la rugăciunea pe care o rostesc bătrânii. În cazul că nu are loc vindecarea, bătrânii nu trebuie să pună vina pe pacient, spunând că el nu ar fi avut suficientă credinţă, nu, ei înşişi trebuie să se întrebe dacă ei au suficientă credinţă.

Făcând excepţie de întrebarea referitoare la păcat, fiecare bolnav poate desigur să roage pe oricare credincios sau adunarea, să se roage pentru el. Ca să faci rugăciune de mijlocire nu este nevoie de un dar, pe care credincioşii l-ar avea, ci de credinţă, pe care fiecare credincios o poate poseda. Dacă nu este nici un păcat în joc, după părerea mea nu se poate porni de la ideea că bolnavul va fi întotdeauna vindecat. Ar trebui să se roage în Duhul „nu voia mea, ci voia Ta să se facă”.

Încă o remarcă critică: Scriptura nu vorbeşte niciunde despre întruniri de rugăciune în masă, la nivel de ţară sau de regiune, pentru a face rugăciuni pentru bolnavi. Iacov 5 se referă la rugăciunea bătrânilor dintr-o adunare locală. Găsim de asemenea un exemplu de oră de rugăciune a unei adunări locale ţinută regulat în cazul unei nevoi grave. Mă refer la Faptele apostolilor, unde se relatează că adunarea din Ierusalim stăruia în rugăciune pentru Petru, care era la închisoare şi era în pericol să fie omorât. La fel adunarea se poate ruga pentru vindecarea bolnavilor din mijlocul ei, însă în acest caz este vorba de rugăciune de mijlocire şi nu de alungare de boală printr-un cuvânt de putere, căci într-un astfel de caz avem a face cu darul de vindecare, pe care cineva trebuie să-l posede într-o astfel de situaţie.

Studierea mai detaliată a darului de vindecare

În practicarea darului vindecării gândesc că trebuie să facem o diferenţă între practicarea acestui dar:

1. în adunarea locală, ca să zicem aşa, folosire internă, şi
2. practicarea acestui dar (sau: putere) ca o confirmare a predicării Evangheliei în lume, folosire externă.

Folosirea internă

În 1. Corinteni 12 citim de două ori despre darul vindecării (1. Corinteni 12.9,28). Din capitolul acesta rezultă clar că nu fiecare are darul acesta. Din 1. Corinteni 14 rezultă că darurile, deci şi acela al vindecării, trebuie exercitate spre zidirea adunării sau credincioşilor. Un exemplu în acest sens găsim în Faptele apostolilor 20.7-12, unde Pavel foloseşte darul său ca să învie pe Eutih. După aceea se spune că toţi au fost mângâiaţi. Folosirea internă a darului vindecării este pentru zidirea şi mângâierea tuturor.

Folosirea externă

Darul sau puterea pentru vindecare conţine că se face un semn (vezi Marcu 16.17,18). Semnele însoţeau apariţia lui Isus Hristos şi a ucenicilor Lui în mesajul lor adresat iudeilor (vezi Marcu 6.13; Ioan 2.11,23; 6.2; 8.31; 11.47; 20.23 şi Faptele apostolilor 2.22), şi ele însoţeau apariţia predicatorilor printre păgâni (vezi Faptele apostolilor 2.43; 3.7,8; 5.12,15,16; 9.32-43; 19.11,12 precum şi 2. Corinteni 12.12).

Despre semne se mai poate spune: ele au fost anunţate în Vechiul Testament (vezi Isaia 61.1,2; compară cu Luca 4.18,19) şi explicate şi făgăduite prin Isus Hristos. Pe baza Vechiului Testament iudeii se puteau aştepta la semne la apariţia lui Mesia şi a trimişilor Lui. Aceste semne au avut loc. Ele au servit ca şi confirmare a mesajului Evangheliei (vezi încă o dată Marcu 16.19,20 precum şi Evrei 2.4).

Semnele acestea s-au făcut pentru a-i convinge pe păgâni că mesajul Evangheliei era un mesaj de la Dumnezeu, Creatorul cerului şi pământului (în contrast cu idolii), care se referă la Fiul Său Isus Hristos, şi la lucrarea de răscumpărare făcută de El.

Nereuşita unei încercări de vindecare

Dacă cineva însă exercită darul vindecării într-un astfel de caz şi vindecarea nu are loc, el nu are voie (exact aşa ca şi în cazul rugăciunii de vindecare, vezi mai sus) să pună vina pe pacient şi să afirme că acesta nu a avut credinţă suficientă.

Când ucenicii nu au putut vindeca pe tânărul lunatic, potrivit afirmaţiei Domnului Isus aceasta nu era din cauza necredinţei sau a puţinei credinţe a tatălui, ci din cauza neputinţei ucenicilor (Matei 17.19,20). S-ar putea considera că un singur text este o bază prea îngustă pentru afirmaţia făcută, însă ar trebui să ţinem seama de faptul că în Noul Testament nu este un alt exemplu pentru o încercare de vindecare care nu a reuşit. Unii gândesc că în Marcu 6.5,6 ar fi un al doilea exemplu de nereuşită în încercarea de vindecare, şi adaugă că necredinţa pacientului poate fi un motiv pentru care vindecarea nu are loc. Însă aceasta nu este corect. Textul acesta lasă să se vadă că Isus a vindecat realmente pe unii bolnavi, însă majoritatea era umplută cu necredinţă, şi aceasta L-a împiedicat pe Domnul să lase „forţele” să aibă loc. În pasajul acesta nu se spune cu nici un cuvânt că Domnul a întreprins o încercare de vindecare, dar aceasta nu a reuşit din cauza necredinţei pacienţilor.

Aceia care au darul de a vindeca bolnavi, sunt dependenţi de întrebarea, dacă puterea Domnului este prezentă să vindece (vezi Luca 5.17), şi dacă pacientul are credinţa să se facă sănătos (Faptele apostolilor 14.9).

Desigur nu toţi bolnavii vor fi vindecaţi, nici în slujirea Domnului Isus şi a apostolilor nu a fost altfel. La scăldătoarea Betesda (Ioan 5.1-8) Domnul a vindecat, după cât ştim, numai un bolnav de 38 de ani, este însă vorba de faptul că noi niciodată nu citim despre o încercare de vindecare, care apoi nu reuşeşte, în afară de cazul, cum am spus, ucenicilor şi al tânărului lunatic, însă aceasta a avut loc din cauza necredinţei ucenicilor.

Remarci suplimentare corective

1. Uneori se spune că Dumnezeu nu trimite nici o boală şi că El nu intenţionează nimic printr-o boală; boala ar fi întotdeauna o lucrare a lui satan. Că Dumnezeu nu trimite unui credincios nici o boală şi nici o nenorocire stă în contradicţie cu Exodul 4.11. Când Moise vrea să se opună trimiterii lui la faraon, şi pentru aceasta se sprijină pe faptul: „sunt greoi la vorbire şi greoi la limbă”, Dumnezeu îi răspunde: „Cine a făcut omului gură? Sau cine îl face mut, sau surd, sau cu vedere sau orb? Nu Eu, Domnul?” Aceasta nu exclude faptul că satan devine în unele cazuri cel care provoacă boala. Citim aceasta în Iov 2.7, însă aceasta nu a avut loc fără aprobarea lui Dumnezeu, aşa cum devine clar din versetul 3 al acestui capitol (Iov 2.3b). Iov se exprimă că Domnul a dat, şi nu spune că „satan a luat”, ci: „Domnul a luat” (Iov 1.21). Un exemplu mai bun este Luca 13.16, unde citim: „Şi aceasta, care este o fiică a lui Avraam, pe care satan o legase, iată, de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?” Însă din textul acesta nu trebuie să tragem concluzia că satan este întotdeauna cel care provoacă boala, căci aceasta stă în contradicţie cu Exodul 4.11, sau că Dumnezeu nu joacă nici un rol în astfel de cazuri. Mai degrabă trebuie să tragem concluzia că satan poate fi un instrument al lui Dumnezeu într-o boală.

2. Afirmaţia „Eu sunt Domnul care te vindecă” (Exodul 15.26) nu se referă la vindecarea bolilor „obişnuite”, ci la faptul că Dumnezeu nu va pune asupra lui Israel suferinţele Egiptului, şi anume atunci când ei vor umbla permanent în căile Sale. Dacă nu vor umbla, Domnul îi va pedepsi desigur cu boli sau epidemii, gândeşte-te de exemplu la 2. Samuel 24.1,15.

3. Din 2. Cronici 16.12 nu se poate deduce că noi nu avem voie să consultăm un medic. Greşeala lui Asa era că el şi-a căutat vindecarea fără Domnul. Mai mult decât atât, „vindecătorii” erau probabil medici păgâni (compară cu 2. Împăraţi 1.2). Ştim dimpotrivă că Luca a fost numit medic preaiubit (Coloseni 4.14), şi cu greu ne putem imagina că Pavel l-ar fi numit aşa dacă profesia de medic ar fi împotriva voii lui Dumnezeu (compară şi cu Matei 9.12).

4. Deseori este citat Isaia 53.4, ca să se afirme, că vindecarea este inclusă în împăcare şi de aceea un credincios nu trebuie să devină bolnav. Conform cu Matei 8.16 textul acesta s-a împlinit însă în timpul vieţii lui Isus, atunci când El a vindecat bolnavi. De asemenea şi din 1. Petru 2.25 devine clar că Isaia 53.4 se îndreaptă spre vindecarea de rătăcirile lăuntrice sau convertire. Vezi pentru acest înţeles de vindecare şi: Ieremia 14.19; 6.14; 3.22.

5. Deseori Evrei 13.8 este citat şi se deduce din el că Isus Hristos vrea ca toţi credincioşii să fie vindecaţi, şi aceasta şi în timpul nostru. Însă nu stă scris că: „Isus Hristos face întotdeauna acelaşi lucru”, ci: „Isus Hristos este întotdeauna Acelaşi”. Că Hristos nu tratează pe toţi credincioşii la fel devine clar din Faptele apostolilor în comparaţie cu versetul 8. Iacov a fost ucis cu sabia, dar Petru a fost eliberat. Foarte concret vorbeşte Evrei 11.32-38. Până la versetul 36 este vorba de credincioşi, care sunt salvaţi într-un mod minunat, după aceea este vorba de credincioşi care trec prin încercări îngrozitoare şi nu sunt salvaţi din ele.

6. În încheiere vreau să îndrept atenţia spre diverşi credincioşi, care sunt menţionaţi în Scriptură şi despre care se mărturiseşte că ei erau bolnavi şi că prin aceasta Dumnezeu avea un plan precis: fiul cel mic al lui Ieroboam (1. Împăraţi 14); Iacov (Geneza 48.1); Ezechia (Isaia 38.1-8), Daniel (Daniel 8.28); Epafrodit (Filipeni 2.27,30); Trofim (2. Timotei 4.20); Timotei (1. Timotei 5.23).

Ar fi mai multe de spus referitor la această temă, dar acestea ar trebui să fie suficiente ca să ofere puţină ordine gândirii la această temă.

---

Tradus de la: Krankheit und Heilung

Titlul original: „Ziekte en genezing“
Sursa: http://www.jaapfijnvandraat.nl.

Traducere: Ion Simionescu