Versete călăuzitoare: Judecători 12.5,6

Vadurile Iordanului

 Judecători 12.5: Şi galaadiţii au luat lui Efraim vadurile Iordanului; şi a fost aşa: când fugarii lui Efraim ziceau: „Vreau să trec!”, bărbaţii Galaadului îi ziceau: „Eşti efraimit?”

Seminţiile, care erau despărţite între ele de Iordan, puteau fi ajunse prin vaduri. Şi tocmai acolo are loc baia de sânge. Iordanul vorbeşte despre moartea şi despre învierea lui Hristos şi despre faptul că noi am murit şi am înviat împreună cu Hristos. Iordanul este deci de fapt un loc în care trebuie să se vadă cel mai bine unitatea poporului lui Dumnezeu şi unirea lui cu El. Putem să aplicăm aceasta la locul unde devine cel mai vizibil unitatea Adunării, şi anume la Masa Domnului. Acolo se vesteşte moartea Sa: »Pentru că ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El« (1 Corinteni 11.26). Paharul vorbeşte despre sângele lui Hristos şi pâinea despre trupul lui Hristos. Adunarea datorează toate binecuvântările ei acestei lucrări, chiar şi binecuvântarea unităţii ei. La sărbătorirea cinei la Masa Domnului ea are dreptul să lase să se recunoască această unitate. »Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine« (1 Corinteni 10.17). Dar ce s-a făcut din aceasta în practică? Din această unitate nu se mai vede mult, deoarece fiecare grupă are gândurile şi părerile proprii despre această „unitate”. Pot să fie gânduri foarte largi, prin care fiecare, care spune numai, că este credincios, fără nicio altă verificare şi numai pe baza propriei mărturii poate să ia parte la Cina Domnului. Această unitate ne biblică se găseşte în mişcarea ecumenică, atât în Bisericile instituite cât şi în curentele largi ale mişcării evanghelice. Deoarece acest aspect nu se întâlneşte în istoria de faţă nu voi intra în alte detalii.

Atitudinea, pe care o ia Iefta aici, ne face să ne gândim la un alt pericol, contrariul deschiderii prea largi, şi anume, închiderea prea mare. Ea se constată atunci când credincioşilor li se refuză participarea la masa Domnului, la care sunt invitaţi pe baza Scripturii. Scriptura învaţă, că un credincios poate lua parte la Masa Domnului când el

1. nu trăieşte în păcat (1 Corinteni 5);
2. nu susţine nicio învăţătură greşită despre Domnul Isus şi Scriptură (Galateni 5.1-10);
3. nu are părtăşie cu credincioşi, care trăiesc în păcat sau au învăţături greşite (2 Timotei 2.16-21; 2 Ioan versetele 9-11);
4. nu are părtăşie cu credincioşi, care ei înşişi nu trăiesc în păcat şi nu susţin învăţături greşite, dar aparţin în continuare unei Biserici sau grupe, despre care ştim, că acolo sunt lucruri care nu sunt condamnate şi înlăturate (1 Corinteni 10.18; Apocalipsa 18.1-5; vezi şi 2 Corinteni 6.14-17 şi Evrei 13.9-13).

Din toate aceste locuri din Scriptură rezultă clar, că Dumnezeu şi păcatul nu se pot uni. Pe scurt spus, din aceasta rezultă, că cineva trebuie să fie curat în învăţătură şi viaţă şi să nu aibă nicio părtăşie cu credincioşi care nu sunt caracterizaţi de aceste lucruri. Alte condiţii pentru participarea la Masa Domnului nu sunt puse de Scriptură şi nici noi nu trebuie să le punem. Dacă de exemplu noi cerem de la cineva, să gândească exact ca noi despre viitorul Israelului, înainte ca să fie admis la Masa Domnului, atunci din „viitorul lui Israel” noi facem un „şibolet” (şibolet= particularitate a vorbirii, prin care vorbitorul se recunoaşte, că aparţine unei anumite grupări sau regiuni). Noi facem atunci din înţelegerea profeţiei o condiţie de admitere la Masa Domnului. Este foarte posibil, ca cineva să nu aibă înţelegerea corectă a acestei profeţii. El poate fi învăţat în privinţa aceasta. Dar a pune o astfel de condiţie pentru admiterea la masa Domnului este o îngrădire ne biblică sau o îngustare a părtăşiei.

Este important să căutăm vadurile, adică, să căutăm partea comună de credinţă, ca să ne împărtăşim reciproc din ea. De pe această poziţie poate avea loc »zidirea sufletească pe credinţa noastră prea sfântă« (Iuda 20). Deci nu este vorba despre ce duce la despărţire, ci despre ceea ce uneşte şi leagă.

Şibolet sau sibolet

 Judecători 12.6: Şi el zicea: „Nu!” Atunci îi ziceau: „Spune acum «Șibolet!»” Și el zicea: „Sibolet”, pentru că nu putea să-l rostească bine. Şi îl luau şi îl înjunghiau la vadurile Iordanului.

Cuvântul Şibolet înseamnă „spic de grâu” sau „talazuri”. Cine nu rostea acest cuvânt, aşa cum considerau galaadiţi că este bine, era înjunghiat. Acest cuvânt a servit pentru o diferenţiere clară între efraimiţi şi galaadiţi. Expresia aminteşte deci de executarea unei despărţiri. Este un pericol, pe care noi putem să-l recunoaştem şi astăzi, probabil chiar în inimile noastre, în jurul nostru. Ne gândim, sau auzim, că este bine să ştim ce deosebeşte o comunitate de credinţă de altă comunitate de credinţă. Ceea ce la ceilalţi nu este în ordine, este prezentat cu detalii, în timp ce propriile cunoştinţe sunt considerate corecte.

Nu vreau să spun prin aceasta, că noi nu am putea fi convinşi pentru noi înşine de locul corect, pe care noi îl ocupăm în mijlocul unei creştinătăţi lepădate. Este un lucru bun, dacă aparţinem unei Adunări locale, care se strânge după principii biblice, şi acolo purtăm răspundere. S-ar putea să fie aşa, că noi am găsit acest loc după ce mai înainte am cunoscut diverse Biserici, respectiv comunităţi de credinţă. Atunci putem explica efectiv, pentru ce nu am putut să rămânem într-un anumit loc. Dar motivul pentru care am plecat are atunci a face cu unul din punctele a-d amintite mai înainte. Noi nu putem să plecăm dintr-o părtăşie, pe motivul că acolo o dată au fost neprietenoşi cu noi. Experienţa noastră personală s-ar putea să fie importantă, dar un motiv de a pleca poate numai atunci să fie justificat, dacă acolo sunt lucruri sau se petrec lucruri care se pot dovedi că sunt în contradicţie cu Biblia şi acolo nu se intenţionează să se schimbe ceva pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Orice test, care desparte pe poporul lui Dumnezeu unul de altul – în loc să-l despartă de duşmanii lui -, este un »şibolet« nou.

Tradus de la: Schibboleth oder Sibboleth

Din cartea Das Buch der Richter, CLV, 1999, pag. 211–213
www.clv.de

Traducere: Ion Simionescu