O dorinţă este liberă! Ce ţi-ai dori tu?
Ilie şi Elisei

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, online: 12.09.2018, updated: 12.09.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.9-14

2 Împăraţi 2.9-14: 9. Şi a fost aşa: după ce au trecut, Ilie a spus lui Elisei: „Cere ce să-ţi fac mai înainte de a fi răpit de la tine“. Şi Elisei a zis: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ 10. Şi el a zis: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi“. 11. Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au despărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. 12. Şi Elisei l-a văzut şi a strigat: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călăreţii lui!“ Şi nu l-a mai văzut. Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi. 13. Şi a ridicat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi s-a întors şi a stat pe malul Iordanului. 14. Şi a luat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi a lovit apele şi a zis: „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit şi el apele şi ele s-au despărţit într-o parte şi într-alta. Şi Elisei a trecut.

Introducere

Doresc cu plăcere să-ţi pun o întrebare: Presupunem că Domnul Isus încă nu S-a înălţat la cer şi noi am fi însoţitorii Lui, aşa cum erau ucenicii Lui pe drumul Său binecuvântat aici pe pământ. Dacă Domnul Isus în seara aceasta, în seara dinainte de ziua când El va părăsi pământul, ne-ar spune: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte de a fi luat de la tine – ce răspuns I-ai da tu? Am dorinţa sinceră, ca în privinţa aceasta fiecare inimă de aici să se gândească serios la această întrebare. Căci, gândeşte-te bine: indiferent care ar fi rugămintea voastră, orice natură ar avea ea, rugăciunea voastră ar arăta clar spre ce este îndreptată inima voastră; rugămintea voastră ar exprima ce este în inima voastră. De aceea rugăciunile noastre lasă să se recunoască mai mult decât orice adevărata stare a sufletelor noastre, chiar mai mult decât discuţiile noastre. În rugăciune se arată, mai mult decât ne dăm noi seama, ce este cu adevărat în inimile noastre, ce ne impulsionează, arată spre ce sunt îndreptate sentimentele noastre.

Care ar fi fost rugămintea ta?

Deci dacă voi v-aţi putea pune pentru un moment în situaţia ca Domnul Isus să vă pună această întrebare: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte să fiu luat de la tine – pentru ce te-ai ruga tu? Vă puteţi da seama, că aceasta este o întrebare solemnă. Vă întreb: Ce vă este cel mai drag, ce vă stă mai mult pe inimă? – Pasajul, pe care l-am citit, va răspunde la întrebarea, pentru ce să ne rugăm, dacă Hristos ar fi totul pentru noi: eu doresc să Te reprezint pe pământ. – Aceasta stătea înapoia rugăminţii lui Elisei, şi aceasta ar sta înapoia rugăminţii oricărei inimi de aici care aparţine cu adevărat lui Hristos, dacă tu ai fi cu adevărat sincer şi devotat. Dacă ai iubi cu adevărat pe Domnul Isus – nu mă refer la sentimente naturale; acestea nu ar avea nici o valoare -, dacă L-ai iubi dumnezeieşte, dacă ai avea simţăminte cereşti pentru Hristos, atunci singura dorinţă dominantă a inimii tale ar fi: Doamne Isuse, am dorinţa să Te reprezint aici, în timp ce Tu nu eşti în lumea aceasta. Aceasta era dorinţa lui Elisei cu privire la Ilie, aşa cum se poate vedea în capitolul de faţă.

Vreau să te reprezint

Aşa cum ştiţi, Ilie era aproape de momentul să fie luat şi Elisei să fie lăsat singur în urmă. Elisei era legat de Ilie, nu voia să-l părăsească. El a spus realmente: Nu te voi lăsa. Atâta timp cât tu eşti aici, rămân cu tine. - Dar, spune Ilie, în curând voi fi luat de la tine, ce vei face atunci? – Atunci, a replicat Elisei, dacă nu te mai pot avea, permite-mi să te reprezint. – Este minunat să medităm la aceasta: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“, ceea ce nu înseamnă numai o cantitate de două ori mai mult, în înţelesul obişnuit, ci ca şi cum el ar fi spus: dorinţa inimii mele este, ca atunci când vei fi luat, să fie aşa ca şi cum tu ai fi încă aici la mine. – Eu cred că acesta este gândul, prieteni dragi: ca eu să te pot reprezenta aşa de clar, ca şi cum pe pământ ar fi o copie a celui absent. Aceasta este dorinţa mea, gândul şi râvna inimii mele.

Puterea există

Deci el cere putere, şi despre aceasta încerc să vorbesc acum. În seara trecută am vorbit despre poziţia noastră atât în cer cât şi pe pământ, şi în seara aceasta doresc să studiem ce rezultă din aceasta: puterea. Eu nu am nevoie de putere, ca să-mi păstrez poziţia din cer. Dar noi suntem încă în lume, ca să reprezentăm pe Hristos (şi fie ca noi toţi să simţim mai mult aceasta şi să devenim mai mult conştienţi în inimile noastre de acest fapt), unde suntem total lipsiţi de ajutor, în ceea ce priveşte locul ca atare. Nu ar trebui să ne aşteptăm la altceva decât la respingere din partea lumii acesteia; pretutindeni sunt numai încercări, greutăţi şi obstacole; şi aceasta nu numai din partea lucrurilor rele, ci şi a celor bune. Tendinţa tuturor, chiar şi a celor mai bune de pe pământ, este să ne facă să uităm că noi nu aparţinem pământului. Veţi gândi probabil, că aceasta este formulat la modul foarte general, dar repet: indiferent ce este – chiar şi cele mai bune, care aparţin lumii acesteia -, năzuieşte să ne facă să uităm, că noi nu îi aparţinem. De aceea toate sunt o încercare pentru noi: dovezile de har ne pun la probă, situaţiile favorabile ne încearcă; şi noi recunoaştem că nici un moment nu ne putem baza pe noi înşine.

Cine slujeşte lui Dumnezeu, trebuie să se aştepte la împotrivire

Sunt două lucruri, care caracterizează viaţa noastră, aşa cum a fost şi în cazul poporului Israel în pustie: ajutorul şi împotrivirea. Ajutorul este necesar, pentru ca noi să ne putem împotrivi cu succes; nu să ne odihnim şi să spunem: „Împotrivirea a trecut”, ci ca să ne putem împotrivi mai mult. Cu cât suntem ajutaţi mai mult, cu atât mai mult ne putem împotrivi, şi cu cât ne împotrivim mai mult, cu atât mai mult vom fi ajutaţi. S-ar putea părea ciudat, dar efectul este reciproc. Nu este aşa, cum gândesc mulţi oameni, că, dacă ai ajuns la un anumit moment în viaţa ta, poţi să-ţi încrucişezi mâinile pe piept şi să te aşezi liniştit. Eu gândesc că până la sfârşitul călătoriei este împotrivire, şi sunt convins: cu cât mergi mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să te aştepţi că împotrivirea creşte, în loc scadă.

Ilie îl duce pe Elisei peste Iordan

Primul punct din pasajul citit, la care vreau să mă refer, şi la care voi trebuie să fiţi foarte atenţi, este: mai întâi Ilie, prin puterea care este în el, îl trece pe Elisei peste Iordan. El ia mantaua lui şi loveşte apa, şi îl duce pe Elisei cu sine pe cealaltă parte. Fiecare copil al lui Dumnezeu a fost trecut peste Iordan în moartea Domnului nostru Isus şi prin puterea Sa, în ceea ce priveşte poziţia, desigur. Dacă eşti un creştin credincios, atunci tu eşti de partea cealaltă a Iordanului. El te-a dus dincolo. Observă, că o discuţie între Ilie şi Elisei are loc abia după ce au traversat râul. Când au trecut peste Iordan, este ca şi cum Ilie spune: tu vei fi lăsat curând în urmă fără mine. Tu va trebui să fii singur în lumea aceasta; tu nu mă mai poţi avea la tine sau să te mai bazezi pe protecţia mea. Până aici ai avut sprijinul meu, ajutorul meu personal, dar acum aceasta nu mai este posibil; şi înainte ca eu să plec „cere-mi, ce să fac pentru tine”. Răspunsul lui Elisei este: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Şi Ilie spune: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.” Aici avem deci subiectul despre care vreau să vorbesc, şi anume: puterea. Ceea ce Elisei voia şi ce el a cerut era puterea, pentru ca el să poată fi un adevărat reprezentant al celui absent. Şi aceasta este ce îşi doreşte un adevărat sfânt al lui Dumnezeu; este râvna tuturor acelora care s-au devotat pentru Hristos.

El nu spune: doresc tot felul de binecuvântări – siguranţa că voi merge în cer şi că totul va fi bine în viitor, dar fără să gândească în vreo privinţă la prezent. Aceasta nu este devotament faţă de Hristos, nu este credincioşie şi simţăminte pentru El. Unul care spune cam aşa: sunt bucuros să pot lua în posesiune toate binecuvântările, toată bunătatea care rezultă din moartea lui Hristos, toate avantajele, care se revarsă spre mine prin ceea ce a făcut El: voi fi cu Hristos în cer, cu El în glorie; dar cu privire la lumea aceasta, El nu aşteaptă nimic de la mine, decât numai să dau ce este cel mai bun al meu – o astfel de persoană nu are nici o loialitate, nici un devotament sau credincioşie faţă de Domnul său lepădat.

Adevărata credincioşie spune altfel: mă bucur, că El m-a aşezat în toate binecuvântările; dar în acelaşi timp inima mea doreşte să fiu aici pentru El. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât pentru El aici nu era nimic altceva decât respingere. – Nu este ceva minunat să gândeşti, că înainte ca Domnul preamărit să ia în posesiune tronul Său de domnie în lumea aceasta – acum El nu are încă nici un tron în ea, dar îl va avea -, El Se coboară şi ocupă un tron de domnie în inimile noastre sărmane? Şi unul, care Îi este cu adevărat credincios, se bucură să spună: înainte ca El să aibă aici tronul Său de domnie (aceasta va fi în Împărăţia de o mie de ani), eu îi dau tronul inimii mele. Mă bucur, antedatând în gând ziua în care El va extinde acea domnie în tot universul. Îmi doresc ca El să facă aceasta acum în inima mea – Hristos să fie în ea Domnul oricărui impuls, Comandantul inimii mele; să nu fie în ea nici un singur impuls, al cărui imbold şi izvor şi satisfacţie nu este El.

Singura dorinţă: să reprezinţi pe Hristos …

De aceea inima îşi doreşte să-L reprezinte aici. Ea ştie, că El ne-a trimis aici, ca să fim pentru El, şi ea doreşte să acţioneze corespunzător voinţei Sale; de aceea ea doreşte să fie în mod practic prietenul lui Hristos. Aceasta este adevărata credincioşie faţă de Domnul Isus. Desigur această credincioşie se arată în cel mai bun caz sub o formă slabă, sărăcăcioasă; dar indiferent cât este ea de slabă, El priveşte la inimă. Gândeşte-te că poate fi o mulţime de show şi afirmaţii solemne însoţite de jurăminte, care nu sunt veritabile; dar dacă El vede că noi dăm totul, oricât ar costa, ca să-L prezentăm în lumea aceasta, atunci inima Lui se bucură.

Aceasta era, ceea ce Elisei avea nevoie şi pentru care s-a rugat. Nu a cerut nimic altceva – nu a cerut să fie folositor, nu ca să fie marele binefăcător al veacului său, să fie o persoană minunată, la care să privească toţi şi să-l vadă ca dătător de binecuvântare pentru sute şi mii de semeni ai lui. Nici un cuvânt despre aşa ceva; era ceva mult mai mare decât acestea, şi era exprimat în aceste cuvinte simple: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Răspunsul lui Ilie este la fel de simplu, şi anume: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi.“ Ceea ce noi avem nevoie pentru aceasta este puterea, aşa cum am amintit deja. De aceea noi, dacă venim la învăţătura Noului Testament, găsim, că Duhul Sfânt a coborât când Domnul Isus Hristos a plecat din lumea aceasta. Este deosebit de interesant şi totodată important pentru noi să studiem această ordine în cartea Faptele Apostolilor capitolul 1. Acolo găsim cuvântul „a luat” , care este folosit aici în 2 Împăraţi („dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”), nu mai puţin de patru ori. Aceasta are loc în legătură cu înălţarea la cer a Domnului Isus. „El a fost înălţat” – gândul acesta se întâlneşte în tot acest capitol. După aceea a coborât Duhul Sfânt. Aşa a coborât mantaua lui Ilie, când Ilie a fost înălţat.

„Eu nu pot” nu există!

Dacă eşti un creştin credincios, în tine locuieşte Duhul Sfânt, de aceea nimeni să nu se dea înapoi şi să spună: eu nu pot reprezenta pe Hristos. Expresia „eu nu pot” nu ar trebui să fie vocabularul nostru. Gândeşte-te că trupul tău este un „templu al Duhului Sfânt”! Îţi poţi imagina ceva mai copleşitor de emoţionant sau mai solemn decât aceasta, că trupurile noastre slabe, sărmane trebuie să fie locuinţa Duhului Sfânt? Se mai pune întrebare referitoare la putere, în timp ce puterea lui Dumnezeu locuieşte în trupul meu? Întrebarea adevărată este: Cum o folosesc eu? Eu nu trebuie să rog pe Dumnezeu pentru putere, căci puterea a coborât deja; greutatea şi încurcătura în care se află unii creştini este din cauză că ei roagă pe Dumnezeu pentru putere şi prin aceasta tăgăduiesc puterea prezentă, care este gata să lucreze. Mă tem că necazul obişnuit este din cauză că crucea lui Hristos a fost dată practic la o parte, se poartă grijă de lume, felul de a fi al lumii este preluat, şi apoi rugăm pe Dumnezeul sfânt să ne dea putere. Vai, dacă ne comportăm în felul acesta, atunci întristăm pe Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în noi şi care este puterea. Eu spun, puterea a coborât, şi aceasta în nici un fel mai neînsemnat decât în Persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în trupurile noastre. De aceea putem spune că pentru un creştin credincios este disponibilă orice cantitate de putere.

Putere prin împotrivire

Permiteţi-mi să scot în evidenţă două sau trei lucruri referitoare la această putere, care fac chestiunea mai simplă. Această putere lucrează în două feluri şi în două cercuri, şi noi avem o ilustrare despre aceasta în capitolul nostru. Primul fel este prin împotrivire. Aceasta are loc în mod foarte liniştit; nu este o prezentare mare sau o realizare fantastică, care zguduie tot oraşul. Puterea în sine este foarte liniştită. Dacă priveşti elementele încărcate cu electricitate şi auzi zgomotul tunetului puternic peste capul tău, s-ar putea gândi, cât de mare este puterea prezentată acolo. Dar nu este aşa. Puterea este înainte, după aceea puterea a trecut, ea nu este în zgomot. Puterea este în fulger, nu în tunet. Ea este fără zgomot, dar irezistibilă. Deci, aşa cum am spus, această putere spirituală se opune. Permiteţi-mi să ilustrez aceasta: la înot sunt două acţiuni aproximativ diferite. Prima acţiune este o împotrivire faţă de elementul în care se află înotătorul. Dacă el nu se împotriveşte, el se va scufunda. Căci el se află într-un element advers, care l-ar înghiţi. Aceasta este prima acţiune. Dar acum priveşte cealaltă acţiune: el trebuie să facă o mişcare nouă în acest element. El introduce un principiu nou, care cu adevărat este un aspect nou de putere. El se împotriveşte elementului în care el este, dar cu ajutorul unei puteri cu totul nouă.

Deci acestea sunt cele două lucruri, care sunt legate cu putere: mai întâi împotrivire şi apoi opunere la împotrivire. Există împotrivire din partea elementului care se află acolo şi introducerea unei mişcări noi, care este total străină de cea care se află acolo. De aceea, dacă tu vezi un om umblând pe pământul acesta în puterea Duhului lui Dumnezeu, vei găsi aceste două lucruri: nu numai împotrivire faţă de influenţele care îl înconjoară, ci în acelaşi timp şi introducerea unui principiu nou de acţiune.

Deci, prieteni dragi, prezentăm noi în afară această putere? Aceasta este întrebarea. Să-mi fie permis să întreb pe fraţii tineri şi pe surorile tinere, care sunt în seara aceasta aici, câţi dintre ei se îngrijorează de influenţele care îi înconjoară în lumea aceasta. Principiul suprem al siguranţei este să ne temem de vrăjmăşia elementului care ne înconjoară. Totdeauna te bucuri când vezi o teamă divină, sfântă, copilărească şi cutremur; şi simţi totdeauna un sentiment neplăcut îndoielnic, când pe de altă parte vezi încredere exagerată. Afirm, că un creştin, care se teme de influenţele care îl înconjoară, este veghetor faţă de pericolele prin care merge. În partea opusă este unul care nu are grijă în pericolele mari, să nu se scufunde în torentul veacului acesta.

Cel mai greu pas în jos este primul pas

Dacă te temi, atunci te vei împotrivi. „Ferice de omul care se teme de Domnul” (Psalm 112.1). Am auzit, că diferenţa între un peşte mort şi unul viu constă în aceea, că peştele viu înoată împotriva curentului iar peştele mort în direcţia curentului. Tot aşa stau lucrurile şi cu creştinii credincioşi. Şi de aceea ne impresionează puterea acestui cuvânt: „Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine” (Efeseni 5.14)! Domnul să dea fiecăruia de aici această teamă sfântă, veghetoare asupra tuturor celor care ne înconjoară: căci noi ne aflăm într-un element îngrozitor, plin de capcane şi pericole, plin de lucruri care au scopul să conducă pe căi lăturalnice pe cei ce sunt fără grijă şi neatenţi. De aceea şi Duhul Sfânt spune: „lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră” (Filipeni 2.12). De ce? Deoarece noi suntem în ţara vrăjmaşului, duşmăniţi la fiecare pas. Şi de aceea repet şi accentuez insistent aceasta. Primul lucru, pe care sufletul tău trebuie să-l înveţe, dacă doreşti să lucrezi aici cu putere pentru Hristos, este să te împotriveşti. Fii sigur, că dacă cedezi în cele mici, curând vei ceda şi în alte lucruri mai importante! Pasul cel mai greu în jos este primul pas, ceilalţi urmează nespus de uşor. Ce gând îngrozitor! Domnul să-ţi îndrepte inima, ca tu să trebuiască să te împotriveşti, ca să trăieşti pentru Hristos în putere pe pământ.

Dă la o parte ce ţi se pare a fi cel mai important

Şi apoi găsim o expresie a acestei energii noi şi minunate în istoria lui Elisei. Ce a făcut el mai întâi, atunci când mantaua lui Ilie a căzut peste el, în timp ce Ilie se urca spre cer? Cum a arătat el, că o măsură dublă din duhul lui a venit peste el, care l-a făcut apt să fie un reprezentant demn al lui Ilie înălţat la cer? Care a fost prima dovadă? „Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi.” Aici eu găsesc aşa-numitul primul cer. Şi o spun accentuat: dacă tu nu te împotriveşti în cercul dinăuntru, nu o vei face niciodată în cercul exterior. Mulţi oameni spun: tu nu cunoşti situaţia mea grea; tu nu şti cum îmi merge în mediul meu familiar, în cercul cunoscuţilor mei, la locul de muncă, şi aşa mai departe. Oricât de grele ar putea fi toate acestea şi oricât de mult v-aţi afla în situaţii grele, permiteţi-mi să vă spun, prieteni dragi: cu toate acestea, dacă aţi învăţat în sufletul vostru mai întâi să vă împotriviţi la ceea ce vine dinăuntru, atunci veţi cunoaşte cât de plini de putere şi de hotărâţi puteţi să vă împotriviţi la cele din afară. De aceea eu cred că primul cerc este cel mai greu. Vorbind simbolic, Elisei dă la o parte mai întâi ce îi era cel mai apropiat – ca să zicem aşa, ceea ce îl caracteriza, şi anume mantaua proprie.

Dacă ne îndreptăm spre Noul Testament, în evanghelia după Luca capitolul 9 găsim un răspuns la aceasta: „Dacă vrea cineva să vină după Mine … să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Se spune aşa? Nu direct, căci aceasta ar fi ce este în afară; ci se spune şi: „să se lepede de sine însuşi”, acesta este cercul lăuntric. Abia după aceea urmează „să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze.” În privinţa aceasta aveţi ambele cercuri; cel interior şi cel exterior. Şi acolo unde este o dorinţă sinceră de a reprezenta pe Hristos în puterea care ne-a dat-o El, atunci eu trebuie mai întâi să sfâşii mantaua mea proprie, trebuie să renunţ la mine însumi. După părerea mea, aceasta înseamnă „să se lepede de sine însuşi”. Nu să ne reţinem de la anumite lucruri, ci să renunţăm la eul propriu. Minunată libertate! Eu nu cunosc ceva mai frumos decât aceasta: eu renunţ la eul meu în totalitate, pe deplin, Eu primesc motivaţii noi, impuls, gânduri şi ţeluri de la altcineva, şi de aceea eu pot să mă lepăd de mine, să-mi iau crucea şi să urmez pe Isus.

Voi primiţi aceste lucruri prezentate aici într-o imagine impresionantă: Elisei a apucat hainele sale şi le-a rupt în două bucăţi. După aceea ridică mantaua lui Ilie şi spune cam aşa: acum nu mă dau înapoi de frica Iordanului. Acum pot întâmpina moartea. Nu mă uimeşte durerea, suferinţa şi ruşinea care mă înconjoară în lumea aceasta. Şi pot să mulţumesc Aceluia care îmi dăruieşte să accept toate acestea, pentru că dorinţa inimii mele este: doresc să reprezint pe Acela care nu este aici.

Depinde de ceea ce vedem

Dar permiteţi-mi să mă ocup cu un alt punct important. Cineva ar putea să mă întrebe: Cum primesc eu această putere? Pe de o parte noi posedăm, aşa cum am amintit deja, toată această putere. Prin harul minunat al lui Dumnezeu şi marea Lui bunătate Duhul Sfânt a coborât ca să locuiască în noi. Dar cum se face cunoscută această putere a Duhului Sfânt practic în noi şi prin noi? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în trupurile noastre. Dar cum este practicată puterea, şi care este principiul în acest caz? Este foarte frumos să vedem ilustrarea de aici. Nimic mai simplu decât aceasta; răspunsul este: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Sunt conştient că simplitatea acestei afirmaţii este o piatră de poticnire pentru unii. „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Noi nu citim, că el l-ar mai fi văzut şi altă dată după aceea, ci dimpotrivă: „Şi nu l-a mai văzut.” Dar el a văzut cum a fost luat Ilie de la el, şi aceasta este important. Acum vă întreb: vă puteţi imagina ceva mai minunat? Arată-mi pe domnitorul, deţinătorul puterii lumii acesteia, care ar fi putut vreodată spune celui supus lui: dacă tu mă vezi într-o anumită poziţie, atunci vreau să-ţi dau ceva din mine însumi. Exact aceasta găsim aici: „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.”

Singura întrebare era: Îşi va îndrepta el ochii spre el? Va accepta el provocarea mare a lui Ilie în înălţarea lui la cer şi îşi va ţine permanent ochii îndreptaţi ţintă spre el, când el va pleca? Aceasta este întrebarea. Doresc să vă arăt pe baza Scripturii, cum principiul acesta străbate toată Biblia. Este realitatea binecuvântată să nu mai priveşti la tine însuţi şi nici la toate celelalte, ci la Hristos. Dacă ochiul nu mai priveşte la toate celelalte şi se îndreaptă spre El, atunci găsim puterea Duhului Sfânt în acţiune. Ce minunat de simplu este aceasta!

Petru priveşte la Isus

Doresc să vă dau şi alte exemple de aceeaşi natură:

Să ne îndreptăm spre întâmplarea relatată în evanghelia după Matei capitolul 14 şi să privim pe Petru. Ce spune el? „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-Mi să vin la Tine pe ape.” Domnul Isus îi cere; „Vino!” Petru a coborât din corabie şi a mers pe ape, ca să ajungă la Isus. Şi este minunat să medităm la aceasta: atâta timp cât privirea lui se odihnea pe Domnul binecuvântat, el a mers pe ape fără nici un efort, ca şi Hristos Însuşi. Nu se punea nici o întrebare referitoare la prezenţa puterii; aceasta era evident prezentă. Cum ar putea un om să meargă pe apă, dacă nu printr-o putere supranaturală? Tocmai despre această putere vorbesc eu, despre puterea supranaturală; nu nenaturală ci supranaturală, o putere dinafara naturii întregi. Dar priviţi, prieteni dragi: vântul şi valurile devin acum furtunoase şi Petru începe să se scufunde, atunci când priveşte la vânt. Atâta timp cât privirea lui era umplută numai de Domnul Isus, el mergea peste apele învolburate sub protecţia Domnului Însuşi. Era o călătorie fără efort; şi eu afirm, nu contează greutăţile, ele trebuie să dea naştere numai la preocuparea cu Domnul. Dacă avem ochii îndreptaţi spre El, greutăţile nu ne vor birui. Oamenii îmi spun deseori: Dacă voi merge pe drumul acesta sau acela, voi pierde totul. – Bine şi frumos, răspund eu, presupunând că este aşa. Nu merită Hristos totul? În afară de aceasta niciodată nu veţi avea o altă posibilitate atât să dovediţi cât şi să arătaţi că Hristos singur vă este de ajuns.

Şi mai este altceva: în măsura în care voi pierdeţi ceva din pricina lui Hristos, veţi trăi bucuria cea mai minunată şi mai binecuvântată, pe care Domnul Însuşi v-o dăruieşte. Voi veţi primi returnat înmiit sub altă formă. Depăşeşte orice imaginaţie omenească, că în momentul în care ochiul meu se odihneşte pe Hristos în gloria Lui actuală, eu pot accepta aici totul: ocara, batjocura, ura, respingerea. De ce? Deoarece puterea lui Hristos este de partea mea. Eu pot accepta locul Lui pe pământ – şi de ce? Deoarece eu Îl văd în glorie şi eu sunt cu El acolo.

Ştefan vede pe Isus

Să luăm un alt exemplu: acela al lui Ştefan din cartea Faptele Apostolilor capitolul 7. Nimeni nu s-a mai aflat de atunci încoace în aceleaşi împrejurări ca el. Să-l privim pentru un moment. El stă acolo în mijlocul mulţimi furioase, care setoase de sânge se năpustesc asupra Lui şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. El privea ţintă spre cer şi vede gloria lui Dumnezeu şi pe Isus. Nimic nu îl oprea de la aceasta. El îngenunche şi se roagă pentru ucigaşii lui şi îşi încredinţează duhul în mâinile Domnului Isus. De unde a primit el puterea pentru aceasta? Plin de Duhul Sfânt a privit ţintă spre Unul care a fost luat. Aşa cum Elisei a văzut pe Ilie când a fost luat şi a primit mantaua lui, tot aşa Ştefan, când a privit spre Domnul Său, a putut să-şi lase viaţa aici. El a putut suporta toată ura îngrozitoare, pietrele, atacurile ucigaşe ale vrăjmaşilor săi şi a putut îngenunchea să se roage pentru oamenii care îl omorau.

Moise priveşte într-un anumit sens la Isus

În acest contest este o chestiune care este foarte importantă pentru inimile noastre, şi anume cum se desfăşoară această putere. Presupunem că puterea este prezentă, cum se manifestă ea caracteristic? După părerea mea Evrei 11.27 clarifică aceasta. Când Duhul Sfânt vorbeşte despre istoria lui Moise, El spune: „[El, Moise] a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Cuvântul decisiv aici, care descrie clar şi precis exercitarea puterii, este „a rezista”. Cum se realizează aceasta? Aceasta se poate urmări în istoria lui Moise. Ce a făcut el mai întâi? El a refuzat. Tocmai despre aceasta am vorbit: el s-a împotrivit împrejurărilor sale. Ştiu că oamenii spun mereu cu privire la împrejurările lor: Dumnezeu m-a pus în ele. Tu şti că providenţa m-a aşezat în această situaţie neobişnuită, şi de ce gândeşti tu acum, că eu trebuie să-i întorc spatele? Hotărârea lui Dumnezeu m-a pus în locul acesta. – Eu nu cunosc o persoană în viaţă, care mi-ar putea arăta o hotărâre divină mai clară şi mai pregnantă decât Moise. Era hotărârea divină, care l-a salvat din groapa cu apă în coşuleţul din răchită, care a trimis pe fiica monarhului la malul râului, i-a deschis inima şi a trezit în ea compătimire pentru copilaşul sărman. Era providenţa divină, care l-a aşezat pe Moise în poziţia unui copil adoptiv al fiicei monarhului. Totul a fost călăuzire divină, de la început şi până la sfârşit.

Dar, prieteni dragi, a fost o zi, în care a început credinţa; şi aceasta se uită repede. De îndată ce credinţa a început să lucreze în inima lui Moise, el a respins cea mai bună poziţie, pe care un om o putea avea. El a respins exact postul, pe care oricine l-ar fi ocupat cu lăcomie în mod normal în interesele poporului său. S-ar putea spune şi probabil s-a spus: el este cel potrivit, ca să elibereze pe Israel. Priviţi la poziţia lui: el este fiul respectabil al fiicei monarhului, marele bărbat în Egipt alături de împărat. El ne va aduce o eliberare minunată. – Dar gândiţi-vă la aceasta: el renunţă la toate: „El a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon.” El este ca înotătorul în elementul vrăjmaş, şi el i se împotriveşte. În cazul lui, împrejurările păreau să fie favorabile, cu toate că în realitate erau vrăjmaşe. Aceasta este partea rea. Ele par favorabile, dar în realitate erau vitrege. Ce face el după aceea? El alege suferinţa. Renunţă la comoditate şi alege inconvenientul. Renunţă la lux şi alege starea de umilinţă. El renunţă exact la ceea ce inima s-ar bucura, şi alege exact ceea ce pentru carne şi natura noastră este respingător. El se împotriveşte comodităţii de la curtea lui Faraon, el respinge demnitatea unui fiu al fiicei împăratului şi alege suferinţa şi necazul cu oamenii cei mai mult jupuiţi, care au existat vreodată. Şi tocmai de la acest popor a avut el de suferit în timpul întregii lui vieţi. Şi care este comentariul Duhului Sfânt referitor la această atitudine? Ce valoare avea ea din punctul de vedere al lui Dumnezeu? Cum o evaluează Dumnezeu? Găsim aceasta în epistola către Evrei 11.26. Era „ocara lui Hristos”, pe care Moise a considerat-o o bogăţie mult mai mare decât comorile Egiptului. Ce minunat, că Duhul Sfânt poate da o astfel de mărturie la fapta lui Moise!

Şi apoi a mai fost ceva: Moise a părăsit Egiptul. Mai întâi el renunţă la luxul de acolo şi alege necazul împreună cu poporul lui Dumnezeu; şi acum el întoarce spatele la toată chestiunea. Ce putere era aceea, care l-a făcut să suporte toate acestea? El a văzut pe Unul, care a fost luat: pe Dumnezeul nevăzut: „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Tot aşa este şi cu noi; forţa nevăzută lucrează în noi, acolo unde cu ochii credinţei noi vedem pe Hristos Cel nevăzut. Aşa cum ochiul nostru priveşte pe Hristos în cer, care este de toţi nevăzut, în afară de omul credinţei, tot aşa lucrează în noi forţa nevăzută.

Noi trebuie să privim la Isus

Dar eu doresc să vă îndrept atenţia în mod deosebit la acest exemplu despre Moise, căci ştiu că el atenţionează cu privire la capcanele şi pericolele pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre, în mod deosebit pentru cei mai tineri. Şi observaţi, că momentan nu atât de mult lucrurile rele ale lumii acesteia sunt o capcană – trebuie să recunosc, că sunt mulţi care au o conştiinţă care îi reţine să vrea să facă răul. Însă sunt lucrurile bune ale lumii acesteia, după care aleargă aşa de mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu. Afirm cu toată severitatea, că în felul acesta este total tăgăduită calea lui Hristos a suferinţei şi lepădării. Cât de cu totul altfel ar fi toate, dacă tu ai putea spune sincer Domnului Isus (cu aceasta am început în seara aceasta): doresc să Te reprezint pe pământul acesta. Este dorinţa inimii mele, să Te reproduc. De aceea îmi doresc mult o îndoită măsură din Duhul Tău, aici unde Tu ai părăsit acum scena aceasta, pentru ca eu să pot fi aici expresia fidelă, interpretul şi mesagerul Tău, şi anume exact în lumea care Te-a respins!

Perimteţi-mi să spun un cuvânt de încurajare, care să bucure inimile noastre. Este o mare mângâiere să şti că puterea se obţine aşa de simplu: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. L-ai privit tu vreodată prin credinţă, acolo sus în gloria Sa? Tu vei replica: tu nu cunoşti greutăţile mele şi ce vrea să ducă la cădere. – Dar ai probat tu puterea? Aceasta este întrebarea. Ţi-ai luat tu vreodată privirea de la toate şi în mod simplu ai îndreptat-o spre Hristos în cer? Şi mi-ai putea tu spune în seara aceasta, că tu cu adevărat ai făcut aceasta şi ţi-a lipsit puterea? Dragă prietene, sunt sigur, că nu vei putea spune. Una urmează inevitabil pe cealaltă.

Dumnezeu să vă dăruiască o inimă, care să bată pentru Hristos pe pământul acesta. Ocazia pentru aceasta niciodată nu va fi dată în cer. Acolo este glorie şi binecuvântări, dar momentul acesta nu va mai reveni niciodată. Eu am numai această unică viaţă, şi pentru ce? Pentru un moment scurt eu sunt pus în această lume vrăjmaşă, de neîmpăcat, ca pe această scenă să merg pe calea Acelui binecuvântat, ca să-L reprezint în lumea care nu a vrut să-L aibă. Tocmai aici El a fost urât, dispreţuit şi răstignit. Acesta este cu adevărat un moment cu cea mai mare însemnătate. Nu mă îndoiesc nicidecum că vom avea pierderi; dar dacă ele ar fi din pricina lui Hristos? O pierdere în lume din dragoste pentru Hristos! Nu este nimeni, care are dragoste sau sentimente pentru El, care nu s-ar bucura, dacă Dumnezeu l-ar considera demn să sufere pentru Numele Lui. Nu ai suferi tu pentru cineva de pe pământ, pe care îl iubeşti? Ce fel de sentiment pentru Hristos este acela, dacă nu ai putea suferi pentru El?

Domnul să dea prin Duhul Său simţământul inimilor noastre a ceea ce înseamnă să fii aici ca vase ale puterii lui Dumnezeu! Dacă privesc la Domnul Isus Hristos, dacă privirea se odihneşte pe El prin credinţă şi eu nu mă gândesc la mine, atunci vine puterea care mă face capabil să-L reprezint. Nu este o chestiune legată de aptitudinile mele, sau cum eu pot trece prin greutăţi. Nu-mi va folosi niciodată, să mă sprijin pe acestea. Nu vei ajunge la ţintă dacă gândeşti să ajungi la ţel. Dar dacă ochiul tău priveşte numai la Hristos, crucea îţi va deveni subiectul cel mai plăcut (ce este mai frumos, decât faptul că eu am voie să merg pe calea Domnului Isus prin lumea aceasta?). Şi suferinţa va deveni dulce şi ocara va deveni o nimic, din cauza bucuriei să fiu cu El mai presus de toate acestea, acolo unde este El. În felul acesta sufletul ia tot mai mult în posesiune plinătatea binecuvântată şi gloria nesfârşită a locului acela. Aşa a fost cu Avraam şi Lot. Lot – modelul unui creştin lumesc – a primit cetăţile câmpiei. Când a ajuns acolo şi apoi a avut ceea ce ochii lui au văzut şi ce inima lui dorea, i-a dăruit probleme de la început până la sfârşit. Însă lui Avraam Dumnezeu îi spune: „Ridică-ţi privirea”. Şi el îşi ridică privirea spre Dumnezeu şi are parte toate aceste discuţii divine şi de asemenea şi de călăuzire divină. El devine prietenul lui Dumnezeu şi are dreptul să savureze părtăşia cea mai intimă cu Dumnezeul preamărit.

Domnul să îmbărbăteze prin Duhul Său fiecare inimă şi să facă pe Hristos centrul sufletelor noastre, ca fiecare să poată spune: dorinţa mea cea mai mare este să reprezint pe Domnul Isus în lumea aceasta rea. – Şi fie ca noi să cunoaştem personal această putere minunată. Domnul să consolideze legământul fiecărei inimi cu El, pentru ca noi nu numai să vedem ca misiune a noastră, ci ca unul din privilegiile cele mai mari, care ne-ar putea fi dat: să fi trimis acolo unde Hristos a fost respins şi să fii chezaş pentru El într-un timp tău.

Vorheriger Teil Nächster Teil


Tradus de la: Ein Wunsch frei! Was würdest du dir wünschen?

A doua prelegere din seria de prelegeri „The Christian: What is He? Heavenly or Earthly?“ din anul 1880.

Traducere: Ion Simionescu

More Articles by the Author Walter Thomas Turpin (1)


Note from the editors:

The SoundWords editorial team is responsible for the publication of the above article. It does not necessarily agree with all expressed thoughts of the author (except of course articles of the editorial staff) nor would it like to refer to all thoughts and practices, which the author represents elsewhere. “But examine all things, hold fast the good” (1Thes 5:21).—See also „On our own account ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen