Versete călăuzitoare: Matei 27.51,52.
Matei 27.51,52: Şi iată, perdeaua Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis; şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat.
Aceste versete ne relatează ce s-a petrecut atunci când Domnul Isus Şi-a dat duhul. Domnul Isus a murit, El Însuşi Şi-a dat viaţa, şi nimeni nu avea dreptul şi puterea să-I ia viaţa: „Nimeni nu mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi” (Ioan 10.18). Acestea sunt cuvintele Lui. În momentul când a avut loc aceasta, au avut loc evenimente care prin nimic altceva nu ar fi putut fi provocate. Nici viaţa Lui desăvârşită, El era Dumnezeu în carne, nu a putut da naştere la aşa ceva. Dar atunci când El Şi-a dat viaţa, când sufletul Lui S-a dat ca jertfă pentru vină, atunci când El a purtat judecata dreaptă a lui Dumnezeu pentru păcat – atunci perdeaua Templului s-a rupt în două bucăţi, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat şi mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au fost înviate, şi ei au ieşit din morminte după învierea Sa. Cerul, pământul şi hadesul au simţit o putere, pe care n-au cunoscut-o înainte (Matei 27.51,52).
„Locul preasfânt” era despărţit de „Locul sfânt” printr-o perdea, care era făcută din purpură albastră şi roşie, din stacojiu şi in subţire răsucit. Această despărţire prin perdea indica depărtarea omului ca păcătos de Dumnezeu şi exprima, că din partea lui Dumnezeu era imposibil să aibă relaţii cu omul care era încă în păcatele lui. Epistola către Evrei ne învaţă că drumul spre Locul Preasfânt nu era încă deschis: Dumnezeu nu putea ieşi şi omul nu putea intra. Însă acum prin moartea lui Hristos s-a schimbat totul: perdeaua a fost ruptă, acea perdea din purpură albastră şi roşie, din stacojiu şi in subţire răsucit, care reprezenta natura umană fără pată a Domnului Isus. Perdeaua trebuia ruptă, pentru ca toată gloria morală a lui Dumnezeu să poată străluci şi noi să putem intra. Calea nouă şi vie a fost inaugurată „prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său” (Evrei 10.20). [Remarca redacţiei: Perdeaua din Evrei 10 este perdeaua din cort. Această perdea nu a fost ruptă.]
Şi felul cum a fost ruptă perdeaua are o însemnătate mare: „de sus până jos”. Din aceasta rezultă că nici o altă mână, decât numai mâna lui Dumnezeu a rupt-o. Prin aceasta Dumnezeu explică, că El nu a vrut să mai existe depărtarea care a fost până în momentul acela. Şi nu numai aceasta: Dumnezeu Însuşi a înlăturat această depărtare, şi anume într-un fel care a făcut cunoscut toată dreptatea, toată sfinţenia, tot adevărul şi toată dragostea naturii Sale. Viaţa lui Isus nu a putut niciodată să rupă perdeaua sau să deschidă morminte – oricât de frumoasă, de desăvârşită şi de binecuvântată era viaţa Lui, slujba Lui pentru oameni, ascultarea Lui faţă de Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat un Mântuitor, care să fi murit, care să-Şi dea trupul la moarte şi al cărui sânge să fie vărsat, Dumnezeu ar fi rămas ascuns înapoia acelei perdele. Omul – chiar şi omul cel mai bun – s-ar afla încă în depărtare, hadesul nu ar fi încă biruit, şi cel care are puterea morţii, nu ar fi încă supus. Însă, preamărit fie Dumnezeu, toate acestea au avut loc, deoarece Hristos a murit. Dumnezeu S-a arătat pe deplin, păcatul a fost judecat în rădăcina lui, drumul în Locul Preasfânt a fost deschis. Hristos, care a murit, a înviat şi a fost glorificat, şi pe faţa Lui luminează strălucirea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu [2 Corinteni 4.6].
Cu moartea Domnului Isus Hristos sunt legate două lucruri de importanţă capitală. Întâi: a fost revelat şi făcut cunoscut totul din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând: din partea omului a fost dat totul pe faţă şi judecat. Prin ruperea perdelei Dumnezeu nu numai a fost pus în situaţia să acţioneze în dragoste legitimă faţă de răzvrătiţii vinovaţi, cum suntem noi, ci sentimentele naturii Sale, ale inimii Sale, au fost dezvelite într-o aşa măsură minunată, că nouă nu ne mai rămâne nimic altceva decât să adorăm uimiţi în prezenţa unei astfel de favori. Este copleşitor să gândeşti că acum nu mai sunt nici un fel de taine în inima lui Dumnezeu; suferinţele Fiului preaiubit au revelat tot ce era în inima Tatălui. Isus, singurul Fiu, care tot timpul era la sânul Tatălui, a făcut cunoscut pe Tatăl, şi niciodată mai real ca atunci când Dumnezeu L-a părăsit, când inima Lui S-a frânt din cauza batjocuri, atunci când El aştepta compătimire, dar degeaba, când aştepta mângâietori şi nu era niciunul (Psalmul 69). Ce copleşitor este să vezi că din partea lui Dumnezeu, inima Sa şi locul nou, în care El voia să ne aducă în Hristos corespunzător inimii Sale, a fost descoperită în acelaşi moment când din partea noastră totul a fost dat pe faţă şi judecat. Ce mesaj ar fi ultimul fără primul? Cum ar putea cineva să-şi îndrepte faţa spre o astfel de scenă, dacă inima nu ar avea cunoştinţa despre un cămin în El, Cel care este „strălucirea slavei Sale” (compară cu Evrei 1.2,3).
Sunt sigur că noi ne putem da seama numai vag despre judecată, despre judecata divină, aşa cum s-a văzut ea în crucea lui Hristos. Noi putem să înţelegem foarte puţin frumuseţea acelui orizont divin, care acum este larg deschis pentru noi, frumuseţea acelui loc, a acelei regiuni de partea lui Dumnezeu, unde nu numai sunt descoperite toate tainele Sale, ci unde şi inima Lui Îşi găseşte satisfacţia în a ne arăta bogăţiile Sale. În momentul cel mai timpuriu, în care Dumnezeu a putut să facă aceasta, El a făcut-o, şi acesta a fost atunci când Fiul Său, care venise să facă voia Sa, a îndeplinit-o corespunzător desăvârşirii naturii lui Dumnezeu. În momentul acesta perdeaua Templului s-a rupt în două bucăţi, de sus până jos; liniştea, care a domnit timp îndelungat înapoia acestei perdele plină de taine, a fost întreruptă, şi acolo unde numai într-o singură zi din an avea voie să intre un singur om din tot poporul, marele preot, acolo sunt inimi sărmane, ca ale noastre, îndreptăţite să aibă în chip desăvârşit şi pentru totdeauna locuinţa lor.
O, ce cămin! Cine poate înţelege dragostea
Care locuieşte în acele locuri sfinte,
Unde El va duce pe toţi preaiubiţii Lui,
Şi unde pacea veşnică domneşte.
Apoi, în al doilea rând, în acelaşi timp, când totul din partea lui Dumnezeu a fost descoperit şi din partea omului totul a fost dat pe faţă şi judecat, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis, şi momentul acesta, a fost momentul când stricăciunea şi moartea au simţit puterea Aceluia despre care ele până acum au auzit numai un zvon. Dacă inimile noastre ar pătrunde puţin mai mult în aceste împrejurări minunate ale acestei judecăţi, niciodată nu vom mai vrea să ne întoarcem la ceva care a stat sub această judecată; eliberarea ar fi minunată pentru noi. Dacă am înţelege mai bine crucea, atunci cina Domnului ar fi starea permanentă a sufletului nostru, înduioşarea adevărată ne-ar lega cu El în moartea Sa, atunci când ne vom gândi la El, deoarece prin acea moarte ni s-a deschis orizontul, unde noi avem festivităţi cu El, şi pentru că moartea Sa a exprimat dragostea lui Isus şi a Tatălui. În afară de aceasta inimile noastre ar fi păzite de înşelăciune, căci cum am putea noi aştepta altceva aici pe pământ decât moartea, dacă inimile noastre ar trăi în permanentă amintire de moartea Sa pentru noi?
Părerea cititorilor la acest articol
Ruperea perdelei include, aşa cum am auzit odată, probabil şi un alt gând: începând de la captivitatea babiloniană nu a mai existat chivotul! Perdeaua ruptă a arătat tuturor adepţilor „iudaismului oficial”, că Sfânta sfintelor era goală. Dumnezeu nu mai locuia pe pământ, ci numai în Fiul Său. Aceasta era pentru iudeii, care voiau să vadă, o demonstrare vizibilă a faptului că sistemul lor vechi era „în retragere”.
Salutări cordiale, Frank.
Tradus de la: Als der Vorhang zerriss
Titlul original: „Der Vorhang zerriss, die Felsen erbebten, die Gräber taten sich auf“
din Der Dienst des Wortes, Seria 8, 1930, pag. 136–140
Titlul original în engleză: „The Veil Rent, the Rocks Riven, the Graves Opened“
apărut mai întâi în Occasional Helps, Vol. 1, 1875, pag. 257–262
Traducere: Ion Simionescu