Când am aflat că aţi avut serbarea voastră „Bochim” [vezi Judecători 2.1-4 „(1) Şi Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim; şi a zis: „Eu v-am scos din Egipt şi v-am adus în ţara pe care am promis-o prin jurământ părinţilor voştri; şi am zis: «Nu voi călca legământul Meu cu voi niciodată; (2) iar voi, să nu faceţi legământ cu locuitorii ţării acesteia, să le sfărâmaţi altarele», dar n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut aceasta? (3) De aceea am şi spus: «Nu-i voi alunga dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste şi dumnezeii lor vă vor fi o curs㻓. (4) Şi a fost aşa: când a spus Îngerul Domnului cuvintele acestea către toţi fiii lui Israel, poporul şi-a ridicat glasul şi a plâns.“], am avut sentimentul că aceasta a avut loc prea devreme. Dacă a avut loc o acţiune de neascultare faţă de Duhul Sfânt, atunci nu poţi spera în ajutorul lui Dumnezeu până când nu s-a luat atitudine faţă de această acţiune. Cel mai important la rugăciune sunt „mâinile sfinte”. „Îmi voi spăla mâinile în nevinovăţie şi voi înconjura altarul Tău, Doamne” (Psalmul 26.6). Dacă slăbiciunea devine vizibilă, aşa cum o găsim în zilele lui Iosua, când în tabără exista răul nejudecat, strigătul către Dumnezeu este respins de Domnul până când răul va fi dat afară. Domnul spune: „Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? … Ridică-te, sfinţeşte poporul” (Iosua 7.10-13). „Dacă aş fi privit nelegiuirea în inima mea, Domnul nu m-ar fi auzit” (Psalmul 66.18).

Înainte de a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să ne curăţim mâinile şi inima. Sunt sigur că de multe ori rugăciunea este propusă – şi în mod deosebit smerirea publică – ca pretext pentru amânare sau ca măntăluţă pentru conştiinţă, pentru a evita propria înfrângere sau judecata de sine, în timp ce ar fi necesară dreptatea practică. Gândesc că în fiecare caz de disciplinare Numele Domnului trebuie să fie apărat în primul rând şi că acela care a greşit trebuie să fie supus tratamentului care se cuvine, înainte ca Adunarea să poată fi în starea de a se ruga şi a se smeri. Ea nu pot apare înaintea Domnului înainte să fi avut loc primul pas, şi cu siguranţă ea nu au a căutat şi nu a urmărit adevărata slujire a dragostei faţă de cel greşit până nu s-a făcut pasul al doilea.

Ţelul corect şi adevărat este vindecarea. Întrebarea este: Ce ajută la vindecare? Va produce vindecare o acoperire grăbită sau o indiferenţă? Eu doresc asigurarea onoarei Domnului în casa Sa şi binele pentru fratele meu. Nici pe una şi nici pe cealaltă nu o pot obţine prin indiferenţă. Nu, dimpotrivă, felul cum se procedează pentru asigurarea uneia dă naştere la cealaltă. Dacă eu am dragoste adevărată, atunci nu voi amâna tratamentul sau disciplinarea conform lui Dumnezeu, ci îl voi aplica pentru a da naştere la restabilirea fratelui meu. Dacă îl tratăm mai întâi conform lui Dumnezeu, apoi vrem să ne unim pentru mărturisire şi rugăciune.

Îţi vei aminti când între noi a avut loc un caz grav de păcat, că acela care a păcătuit a fost mai întâi dat afară şi după aceea a fost o adunare generală de smerire şi rugăciune, şi în cele din urmă el a fost restabilit. Desigur restabilirea este foarte binecuvântată, dar cum poţi restabili dacă mai întâi nu recunoşti eşecul, şi apoi, dacă restabilirea este adevărată, în raport cu gravitatea eşecului ea este o restabilire mare, acolo unde a fost un eşec mare. Desigur noi urmărim binele pentru fratele nostru, şi de aceea să unim inima şi mâna, ca să încercăm să procedăm într-un singur fel, în care Dumnezeu ne va ajuta.

Tradus de la: Heilige Hände - das Erste, was wichtig ist beim Gebet

Traducere: Ion Simionescu