Încuie-ţi casa ca să nu intre răul
2 Ioan 10

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 21.09.2018, Actualizat: 21.09.2018

Verset călăuzitor: 2 Ioan 10 „Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi.“

2 Ioan 10: Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-l salutaţi.

Aceasta este o scrisoare inspirată adresată unei femei şi copiilor ei! Aceasta merită atenţia noastră şi ar trebui să ne facă să cercetăm motivul pentru aceasta, căci această epistolă scurtă (2 Ioan) este singura în Noul Testament în această privinţă.

Ca una din ultimele epistole (scrisori) inspirate ea accentuează la sfârşitul Sfintei Scripturi, ceea ce permanent Sfânta Scriptură învaţă, că Dumnezeu Îşi arată puterea Sa în slăbiciune şi din gura copiilor şi a pruncilor care sug Şi-a scos un temei de laudă (Psalmul 8). Când în timpurile vechi bărbaţii au renunţat la adevăr şi din cauza laşităţii lor sau plăcerii de sine au tăgăduit pe Domnul, femeile au intervenit pentru drepturile lui Dumnezeu. Vedem aceasta în timpul primei venirii a Domnului, când femei temătoare de Dumnezeu au aşteptat permanent şi cu credincioşie venirea Salvatorului lui Israel şi când Maria din Betania, văzând mai dinainte lepădarea şi moartea lui Hristos, cu o lepădare de sine sfântă a vărsat untdelemnul ei preţios peste El, în timp ce ucenicii Săi se certau cu privire la cine va fi mai mare în Împărăţia cerurilor. Şi când Maria Magdalena stătea plângând şi singură la mormântul gol, ceilalţi căutau locuinţa şi comoditatea propriei case. Acestea sunt exemple de dăruire, care niciodată nu vor trece în uitare, şi în acelaşi fel trebuie să se amintească de credincioşia unei femei al cărei nume nu este dat, care a s-a păstrat pe sine şi casa ei pentru Domnul.

Probabil ea a trăit într-un oraş mare păgân, în care probabil era o adunare creştină, asemenea aceleia descrisă în scrisoarea lui Ioan adresată lui Gaius, din care oamenii evlavioşi au fost excluşi şi în care nici apostolii şi nici scrierile lor inspirate nu au fost primite.

Foarte curând în istoria Bisericii cetatea a fost predată duşmanului şi drapelul adevărului coborât şi aşezat în praf. A fost cu adevărat aşa? Da, cel puţin în ceea ce priveşte majoritatea, care s-a supus altei autorităţi decât Domnului şi a renunţat la adevăr, însă această femeie şi copiii ei nu s-au predat împotrivitorului. Ei au lăsat steagul adevărului să fluture. Când Biserica a greşit, cei din familia creştină au intrat în breşă. Ei nu s-au predat duşmanului, ci au păstrat cetatea pentru Domnul şi pentru adevăr.

Tu spui, este ziua lucrurilor mici şi pline de slăbiciune. Desigur este aşa, şi totuşi, cu toate că sunt mici, cu siguranţă nu sunt fără putere.

 Pentru credincios ca individ nu este un lucru mic sau lipsit de importanţă, să fie înconjurat de decădere de la adevăr şi el însuşi să rămână de partea lui Hristos. Dacă o părtăşie de creştini au pe drumul lor ca ţel, ca Domnul să fie în centru şi Cuvântul Său este firul călăuzitor, atunci aceasta este foarte bine şi spre binecuvântare, dar în cazul cu care ne preocupăm era numai o familie care umbla în adevăr şi aceasta a bucurat inima apostolului inspirat într-o măsură foarte mare.

 Această lecţie nu trebuie trecută cu vederea de nici o părtăşie de creştini, fie ea mare sau mică, dacă ea doreşte să stăruiască cu credincioşie înaintea Domnului, căci fără excluderea fără compromise a învăţăturii fundamental rele, despre care este vorba aici, este imposibil să se respecte principiile divine. Cu adevărat, o biserică care deschide uşile ei unui om care tăgăduieşte credinţa, acea biserică a trecut cu totul de partea duşmanului, ea ia parte la lucrările lui rele (2 Ioan 11 „Pentru că cine-l salută se face părtaş cu lucrările lui rele.“). Această constatare nu este de răstălmăcit şi nu i se pot face compromise. Pot fi situaţii în care noi putem fi nepărtinitori, dar aici nu este permis. Însă această epistolă nu a fost scrisă la o părtăşie de creştini, în care erau bărbaţi creştini tari şi bine instruiţi, ci unei femei – probabil o văduvă – şi copiilor ei. Aşa cum am spus deja, atunci când biserica a eşuat, familia creştină a intrat în breşă şi a lăsat steagul adevărului să fluture. Aceasta ar trebui să fie o încurajare mare pentru noi, căci ea ne arată ce poate face harul şi puterea lui Dumnezeu pentru aceia care se ţin strâns de El.

Încercările duşmanului de a prăbuşi credincioşia acestei femei faţă de Hristos, au eşuat; el nu a fost în stare să cucerească casa ei. Ea s-a împotrivit atacurilor lui, asemenea unei fortificaţii bine consolidate şi de aceea el şi-a schimbat tactica de luptă şi a hotărât să realizeze prin viclenie ceea ce nu a putut realiza prin forţă. Deoarece apostolul ştia aceasta, i-a scris, ca s-o atenţioneze, să închidă imediat uşile casei, dacă cineva ar veni în casa ei în înfăţişarea unui slujitor creştin şi cu toate acestea nu ar aduce învăţătura lui Hristos.

Însă mai era şi un alt pericol, care ameninţa dinăuntru, şi de aceea era necesar să i se amintească de porunca Domnului. Apostolul Ioan a accentuat de multe ori aceasta, atunci când el a fost la ei, însă acum, când nu era de faţă, el le scrie aceleaşi lucruri, „să se iubească unii pe alţii”. Dragostea este natura divină, ea este şi atmosfera în care trăiesc şi prosperă adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ea este puterea care dă naştere la toate activităţile lucrative, şi ea nu poate fi leneşă, acolo unde este ea se va arăta totdeauna o lucrare altruistă. Despărţit de aceasta omul nu este nimic, chiar dacă el intervine foarte plin de râvnă pentru curăţia învăţăturii. Ar putea Domnul Isus să aibă bucurie de un creştin care, chiar dacă respinge orice părtăşie cu o învăţătură greşită, nu iubeşte pe credincioşii de seama lui? Cu siguranţă, nu, căci cine nu iubeşte pe fratele său, acela nu împlineşte poruncile Domnului, şi cine nu face aceasta, nu-L iubeşte pe El (Ioan 14.21-24 (21) Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte; iar cine Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui“. (22) Iuda, nu Iscarioteanul, ·I-a spus: „Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?“ (23) Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi Noi vom veni la el şi vom locui la el. (24) Cine nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele; şi Cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.“). Un astfel de om ar fi un simplu fariseu, cu toată râvna lui pentru curăţia învăţăturii.

 Acolo unde porunca Domnului este împlinită, fie în Biserică sau în familie, acolo El are întâietatea, însă aici nu este vorba numai de porunca Domnului, ci şi de porunca Tatălui. Ce mare lucru, că harul aduce pe creştin pe drumul ascultării de voia Tatălui, deci pe un drum, pe care Domnul a mers în chip desăvârşit, atunci când El a fost aici, şi pe care noi trebuie să fim urmaşii Lui. În ascultare desăvârşită de poruncile Tatălui, El a fost menţinut prin mâna Tatălui şi tot timpul a rămas în dragostea Tatălui. Şi tot aşa este şi la noi; dacă inimile noastre doresc să meargă pe drumul acesta, primim din acelaşi izvor sprijin mare, căci să observăm cum este alcătuit salutul: „Harul, îndurarea şi pacea să fie cu voi, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr şi dragoste.”

Ajutorul vine de sus, din cer, el vine din veşnicie şi anume, conform revelării depline a adevărului de la Dumnezeu, Tatăl şi de la Fiul Său, Domnul nostru Isus Hristos. Având în vedere caracterul duşmănos al diavolului, pentru noi este pe deplin suficient să umblăm în adevăr şi să fim umpluţi cu putere şi bucurie pentru adevăr. Acest salut este unul din cele mai frumoase saluturi din epistolele Noului Testament, şi volume de cărţi nu ar fi suficiente să descrie binecuvântarea cuprinsă în el. El vorbeşte despre realităţi mari, de care poate avea parte şi cel mai slab dintre noi. El vorbeşte despre cele mai mari izvoare de ajutor din partea Tatălui, care ne-au fost dezvelite în Domnul Isus – harul, îndurarea şi pacea – şi ne spune că acestea stau la dispoziţia acelora care doresc din inimă să umble conform adevărului. Să privim aceasta în prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, şi să nu ne temem nici de puterea şi nici de viclenia duşmanului, căci salutul ne învaţă că Biserica/Adunarea, familia sau fiecare credincios în parte, care vor să umble în adevăr, sunt subiectul purtării de grijă deosebită a Tatălui.

„A umbla în adevăr” nu înseamnă că noi respectăm nevătămată învăţătura creştinismului – aceasta este inclusă, desigur, dar este mai mult: este ascultare faţă de Tatăl şi dragoste unii pentru alţii şi de asemenea, aşa cum epistola dezvăluie, împotrivire faţă de orice încercare de a introduce o învăţătură care este împotriva a ceea ce noi am învăţat de la început.

 Ascultarea de poruncile Tatălui va da naştere la dragoste unii pentru alţii şi ne va întări pentru adevăr. Adevărata dragoste nu închide ochii faţă de rău. Ea nu este aşa numita dragoste slabă şi falsă, care predică un ecumenism general şi care merge cu orice om care are o fiinţă plăcută şi este iubit, indiferent ce crede el şi cărei învăţături slujeşte. O astfel de dragoste este diabolică, care ia naştere în patul ruşinos al toleranţei indiferente. Ce lucru uimitor este totuşi că în creştinătate au putut să-şi găsească un cămin orice fel de dezonorare a lui Dumnezeu şi orice fel de tăgăduire a lui Hristos, care au fost răspândite vreodată sub soare prin învăţături false. Însă aceasta este împlinirea pildei despre copacul mare, în ale cărui ramuri păsările cerului şi-au făcut cuiburi (Matei 13.31-32 (31) Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ogorul lui: (32) el este, în adevăr, mai mic decât toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât verdeţurile şi se face un copac, astfel încât păsările cerului vin şi se cuibăresc în ramurile lui“.“). Deci nu trebuie să ne surprindă, dacă astăzi vedem lucrurile în felul acesta.

Adevărata dragoste este sinceră şi se interesează serios pentru adevăr, ea nu va transmite salutări învăţătorului de învăţături false, ea se va depărta de el şi va evita orice fel de părtăşie în care el este tolerat, căci cel care tăgăduieşte adevărul este un înşelător şi un antihrist, şi păstrarea legăturii cu el ar însemna să aprobi pe trădătorul Domnului. Adevărata dragoste închide uşa faţă de învăţătorul fals, căci ea ştie, că dacă Hristos trebuie să fie înăuntru, atunci înşelătorul şi antihrist trebuie să rămână afară; ea ştie de asemenea că dacă învăţătura rea este permisă, adevăratele izvoare ale vieţii sunt otrăvite şi toată evlavia adevărată se va veșteji şi va muri, căci „cine nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu are pe Dumnezeu”, şi dacă Dumnezeu este luat de la noi, ce viaţă vom avea noi atunci? Vrem noi să renunţăm la Tatăl şi la Fiul? Aşa cum o mamă ar refuza să vină în casa ei sau pe masa ei, la care mănâncă copii ei,  hrană murdărită sau otrăvită, aşa adevărata dragoste ţine departe tot ce nu corespunde adevărului. Şi dacă aceasta nu are loc în mare în Biserică/Adunare, atunci trebuie să aibă loc în familia creştină. Este privilegiul şi responsabilitatea capului precum şi al fiecărui membru al familiei, să fie tare şi zelos în această privinţă. Fie ca harul şi îndurarea lui Dumnezeu Tatăl, şi a Domnului Isus Hristos, Fiul Tatălui, să păstreze pe mulţi în adevăr, până când noi vom vedea pe Domnul faţă către faţă, când bucuria noastră va fi deplină.


Tradus de la: Verschließe dein Haus vor dem Bösen

Titlul original: „Die beiden letzten Briefe. Verschließe dein Haus dem Bösen“
din Der Dienst des Wortes ediţia 8, 1930, pag. 181–187

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen