Epistola lui Iacov (1)
Capitolul 1

Stanley Bruce Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 17.06.2021, Actualizat: 17.06.2021

Credința se dovedeşte în modul în care procedăm în încercări (v. 1-18)

Salut

Versetul 1

Iacov 1.1: Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: Salut!

„Iacov” le scrie compatrioților săi care au mărturisit credința în „Domnul Isus Hristos”. El nu a fost unul dintre cei doisprezece apostoli (Luca 6.13-16 (13) Şi, când s-a făcut ziuă, i-a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli: (14) pe Simon, pe care l-a numit şi Petru, şi pe Andrei, fratele lui, şi pe Iacov şi Ioan, şi pe Filip şi Bartolomeu, (15) şi pe Matei şi Toma, şi pe Iacov, al lui Alfeu, şi pe Simon, numit Zelotul, (16) şi pe Iuda, frate al lui Iacov, şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut şi trădător.“), ci unul dintre bătrânii principali din adunarea din Ierusalim (Faptele apostolilor 12.17; 15.13-21; 21.17-25; Galateni 2.9). Iacov era „fratele Domnului”, deoarece a crescut în familia lui Iosif și a Mariei (Marcu 6.3 „Nu este Acesta tâmplarul, fiul Mariei şi frate al lui Iacov, şi al lui Iose, şi al lui Iuda, şi al lui Simon? şi nu sunt surorile Lui aici, la noi?“ Şi se poticneau de El.“; Galateni 1.19). În timpul slujbei pământești a Domnului, el a fost un necredincios (Ioan 7.3-10), dar s-a convertit la scurt timp după moartea lui Isus. Asta s-a întâmplat probabil când Domnul i s-a arătat la scurt timp după învierea Sa din moarte (1. Corinteni 15.7 „După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.“). Istoricul Josephus ne spune că Iacov a fost omorât cu pietre în același mod ca Ştefan de către Sinedriu (consiliul evreiesc) în jurul anilor 61-62 d.Hr.

Această scrisoare este denumită „generală”, deoarece nu a fost scrisă unei anumite adunări sau unei persoane individuale, ci către un public mai larg: „către cele douăsprezece seminții care sunt în împrăștiere.” Cele douăsprezece seminții ale lui Israel fuseseră împrăștiate de mulţi ani, începând cu strămutarea celor zece seminții (2. Împăraţi 15.27-31; 17.3-41) și apoi mai târziu a celor două seminţii (2. Împăraţi 24). În timp ce o rămășiță a iudeilor (cele două seminţii) s-au întors în patria lor (Ezra 1-2), cei mai mulți însă au rămas împrăștiați (Ioan 7.35 „Iudeii spuneau deci între ei: „Unde Se va duce Acesta, încât noi nu-L vom găsi? Nu cumva Se va duce la cei împrăştiaţi printre greci şi îi va învăţa pe greci?“). Iacov era convins că printre aceste seminţii ale lui Israel se aflau unii, care au crezut în Hristos, motiv pentru care le-a adresat scrisoarea sa. Unii dintre ei au fost probabil la Ierusalim la Cincizecime (Faptele apostolilor 2) sau la o dată ulterioară, auziseră propovăduirea apostolilor și se întorseseră în diferite țări unde trăiau ca credincioși în Domnul Isus. J.N. Darby subliniază că prin faptul că Iacov vorbește despre „cele douăsprezece seminţii”, se dă de înțeles că națiunea nu fusese încă dată la o parte în mod oficial (la propriu) în căile lui Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat mai târziu, în anul 70 d.Hr.

Două feluri de ispitiri (încercări)

Întrucât frații și surorile în credință, cărora Iacov se adresează, se confruntau cu o încercare grea, prin persecuție, în legătură cu poziția creștină pe care o adoptaseră, el abordează mai întâi subiectul ispitelor (încercărilor). El vorbește despre două feluri de încercări, cărora un creştin credincios se vede expus pe calea credinţei. Ele sunt:

  • Încercări sfinte: ispite venite din afară, din lucrurile exterioare, pe care Dumnezeu le lasă să vină în viaţa noastră, ca să ne încerce (Iacov 1.2-12)
  • Încercări ne-sfinte: ispite venite din interior, care iau naştere prin aceea că noi permitem poftelor naturii noastre păcătoase să preia controlul asupra noastră (Iacov 1.13-15 (13) Nimeni, fiind ispitit, să nu spună: „sunt ispitit de Dumnezeu“, pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit de lucruri rele, şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. (14) Dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă; (15) apoi pofta, după ce a zămislit, naşte păcat; iar păcatul, odată împlinit, aduce moarte.“).

(Evrei 4.15 „Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă parte cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat.“ ne spune că Domnul Isus a fost ispitit în toate, așa cum vedem în primul fel de încercări. Se spune că El a fost „ispitit în toate asemenea nouă, în afară de păcat”. Asta înseamnă că El a fost încercat în viața Sa prin tot felul de încercări, așa cum poate fi încercat un om sfânt, cu excepția încercărilor (ispitelor) care provin din natura „păcătoasă” din interior. Domnul nu a avut niciodată ispite de al doilea fel, pentru că El nu avea o natură păcătoasă căzută, cu care să răspundă la ispitele lui satan. Ioan 14.30 „Nu voi mai vorbi mult cu voi, pentru că vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine;“ indică faptul că nu era nimic „în” El care să fi putut fi influenţat de astfel de lucruri, pentru că El a avut numai o natura umană sfântă; (Luca 1.35 „Şi îngerul, răspunzând, i-a spus: „Duh Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea şi Sfântul care Se va naşte Se va chema Fiu al lui Dumnezeu.“).

 

În aceste versete, Iacov arată că ambele tipuri de ispite trebuie să fie întâmpinate cu credință. Credința nu numai că ar ajuta o persoană să învingă în mod victorios, dar ea ar dezvălui și autenticitatea mărturisirii acelei persoane.

Ispite venite din exterior (versetele 2-6a)

Biserica de atunci era formată predominant din iudei convertiți, iar aceștia se aflau din cauza mărturisirii credinței lor în Domnul Isus Hristos sub enorme prigoane din partea compatrioților lor necredincioși (1. Tesaloniceni 2.14-16 (14) Pentru că voi, fraţilor, v-aţi făcut imitatori ai adunărilor lui Dumnezeu în Hristos Isus care sunt în Iudeea; pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi lucruri de la cei de un neam cu voi, ca şi ei de la iudei, (15) care au omorât şi pe Domnul Isus şi pe profeţi, şi pe noi ne-au alungat prin persecuţie, şi nu Îi plac lui Dumnezeu şi sunt împotriva tuturor oamenilor; (16) ne opresc să vorbim naţiunilor, ca să fie mântuite, pentru ca să umple întotdeauna măsura păcatelor lor: dar mânia a venit peste ei până la urmă.“). Cum această societate mixtă de convertiții mărturisitori a răspuns la aceste încercări externe (persecuții) a arătat mult ceea ce era  cu adevărat în sufletele lor - adică dacă erau sau nu credincioși adevărați. Tentația de a scăpa de încercarea persecuției, prin aceea că se reîntorceau în staulul de oi iudaic [Ioan 10.1-16], era foarte mare (Evrei 10.38,39 (38) Şi cel drept va trăi prin credinţă; şi dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el“. (39) Dar noi nu suntem dintre aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului.“). De altfel, acest lucru ar dovedi că credința lor declarată în Hristos nu era autentică.

Versetul 2

Iacov 1.2: Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite, …

În timp ce persecuția a fost cea mai mare încercare cu care s-au confruntat acești creștini iudei, Iacov abordează o varietate de încercări în expunerile sale, pe care le numește „felurite ispite”. Aceasta include încercarea prin persecuție, desigur, dar include și tot felul de încercări care pot testa credința unui creștin credincios. Poate fi vorba de probleme de sănătate, dificultăți financiare, griji familiale, probleme conjugale, şi aşa mai departe.

Iacov spune că noi „trecem prin” [literar: „cădeţi în”] aceste ispite (încercări sfinte). Probabil că aceasta sună cam neobişnuit; am fi putut înțelege mai bine dacă ar fi spus-o în legătură cu cel de-al doilea fel de ispite, care stau în legătură cu păcatul (Iacov 1.13-18). Trebuie însă să ţinem seama că Biblia King-James este o traducere engleză veche, care folosește unele cuvinte învechite. Expresia „a cădea” din acest verset este un exemplu. Astăzi am spune „a împinge spre”. Aceasta ne ajută să înțelegem despre ce vorbește Iacov. El spune că vor exista anumite dificultăți și probleme care ne vor împinge, adică vor veni în viața noastră pe neașteptate și în afara controlului nostru (Faptele apostolilor 27.41 „Şi, căzând pe un loc scăldat din două părţi de mare, ·au împotmolit corabia; şi prora, împlântându-se, a rămas nemişcată, iar pupa se sfărâma de forţa valurilor.“).

Iacov vorbeşte despre patru lucruri, de care avem absolută nevoie în timpuri de încercare, ca să profităm în sens spiritual de încercare.

Un duh bucuros (vesel): mai întâi trebuie să păstrăm un duh bucuros. El spune: „Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite”. Aceasta poate părea puţin paradoxal. Cum poate cineva să fie bucuros, când în viaţa lui/ei vin ispite? Însă Iacov nu spune ca noi să ne bucurăm de greutăţile şi de problemele care vin asupra noastră. Dumnezeu nu vrea ca noi să râdem de o astfel de încercare, ca și cum ea ar fi ceva ce nu trebuie luat în serios. Iacov ne avertizează împotriva tendinței de a ne plânge, atunci când avem parte de o încercare. De aceea îndemnul lui este de a fi atenți să păstrăm un spirit de bucurie. „Bucuria” despre care el vorbește aici vine din credința care privește dincolo de încercare, spre rezultatul ei pozitiv (Romani 5.3-5 (3) Şi nu numai atât, dar ne lăudăm şi în necazuri, ştiind că necazul lucrează răbdare (4) şi răbdarea experienţă şi experienţa speranţă; (5) şi speranţa nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.“). Dacă ne lipsește credința și încrederea în Dumnezeu, nu ne vom bucura, ci ne vom plânge de încercare. În consecință, nu vom fi în starea potrivită pentru a beneficia de această încercare.

Versetul 3

Un duh înţelept: Iacov continuă să vorbească despre o altă chestiune, de care avem nevoie pentru a profita de încercări – şi anume, un duh înţelept. El spune:

Iacov 1.3:ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.

Aptitudinea de a ne bucura într-o încercare este legată de faptul că noi „știm” și credem că Domnul nu ar permite să ni se întâmple ceva care să nu aibă scopul „iubirii” din partea Lui și un „dacă trebuie” din partea noastră (Evrei 12.6 „pentru că Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte“.“; 1. Petru 1.6 „În ea vă bucuraţi mult, deşi, pentru puţin, acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări,“). Când înțelegem că încercarea a fost rânduită de Dumnezeu pentru a da naştere în noi la ceva spre folosul nostru spiritual, atunci ar trebui să fim capabili să trecem prin ea cu o atitudine corectă. Ar putea fi o calitate morală, cum ar fi „perseverența [răbdarea]”, care este un lucru important și necesar în viaţa creştină. Fără această cunoaștere am putea deveni confuzi și copleșiți, atunci când dificultățile ne asaltează, iar aceasta ar putea face ca credința noastră să se prăbușească sub încercare și devenim descurajați.

Apostolul Pavel vorbește despre importanța acestui fel de cunoaștere în Romani 8:28: „Dar știm că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său.” El nu spune că toate lucrurile, care vin în viața noastră, sunt bune - pentru că unele dintre ele pot fi foarte triste și rele - dar că aceste lucruri „lucrează împreună spre bine”. S-ar putea să nu o vedem aceasta în momentul încercării, dar încercarea este destinată pentru a lucra ceva în viața noastră, care este în cele din urmă bun - în ceea ce privește natura noastră morală (Deuteronomul 8.16 „care te-a hrănit în pustiu cu mana pe care n-au cunoscut-o părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi facă bine la sfârşit.“). Să ne amintim că fiecare copil al lui Dumnezeu se află în școala lui Dumnezeu și, prin urmare, sub educarea Sa divină (Iov 35.10,11; 36.22 (35:10) Dar nici unul nu zice: «Unde este Dumnezeu, Creatorul meu, care inspiră cântări de bucurie noaptea, (35:11) care ne învaţă mai mult decât pe animalele pământului şi ne face mai înţelepţi decât păsările cerurilor?»“ „(36:22) ✡ Iată, Dumnezeu este înălţat în puterea Sa; cine învaţă pe alţii ca El?“; Psalmul 94.10 „Cel care învaţă naţiunile nu va pedepsi, El, care-i învaţă cunoştinţa pe oameni?“; Isaia 48.17 „✡ Aşa zice Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te învaţă ce îţi este de folos, care te călăuzeşte pe calea pe care să mergi.“; Evrei 12.10,11 (10) Pentru că, în adevăr, ei ne disciplinau pentru puţine zile, după cum li se părea bine; dar El, pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui. (11) Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii.“). Dumnezeu folosește încercările pentru educarea noastră spirituală - pentru a ne învăța dependența și ascultarea (Psalmul 119.67,68,71 (67) Mai înainte de a fi umilit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău. (68) Tu eşti bun şi binefăcător; învaţă-mă hotărârile Tale!“ „Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăţ hotărârile Tale.“) și pentru a forma în noi caracterul lui Hristos (Romani 8.29 „Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.“), etc. Să știm și să credem că astfel de lucruri realmente „lucrează împreună” pentru binele și câştigul nostru, ne dă puterea necesară pentru a persevera în vremuri de încercare.

J.N. Darby a remarcat că

... încercarea nu poate conferi prin ea însăși har, dar sub mâna lui Dumnezeu poate să ne frângă voința și scoate la iveală rele ascunse și nebănuite, iar atunci când vom judeca răul, noua viață se poate dezvolta mai deplin, iar Dumnezeu are o un loc mai mare în inima noastră. Învățăm, de asemenea, prin încercare să ne punem în dependență smerită de Dumnezeu; și, ca urmare, ar trebui să nu avem încredere în noi înșine și în carne. Devenim conștienți că lumea nu este nimic, și ceea ce este veșnic adevărat și divin dobândește o valoare mai mare în sufletul nostru.[1]

De aceea încercările au însuşirea de a îndepărta lucrurile inutile din viaţa noastră şi din personalitatea noastră. Ele au tendinţa să ne despartă de bunurile noastre materiale şi de poziţia noastră în societate şi să ne lege cu ceea ce este spiritual şi veşnic.

Când vine o încercare ne gândim desigur: „Cum pot să scap din ea?” Însă noi ar trebui cu adevărat să spunem: „Ce pot învăţa din aceasta?” Sunt cel puţin zece lucruri pozitive, care rezultă din încercările prin care trece poporul Domnului, dacă ele sunt corect înţelese:

  • Ele sunt ocazii pentru Dumnezeu ca să arate puterea Sa şi harul Său, ca să sprijine pe poporul Său în timpuri de necaz şi astfel să reveleze gloria Sa (Iov 37.7 „El pecetluieşte mâna fiecărui om, ca toţi oamenii să cunoască lucrarea Sa.“; Ioan 9.3; 11.4 (9:3) Isus a răspuns: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci aceasta este pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.“ „(11:4) Şi Isus, când a auzit, a spus: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea“.“).
  • Prin ele învăţăm să cunoaştem dragostea lui Dumnezeu într-un fel mai profund şi astfel suntem atraşi mai aproape spre Domnul (Romani 5.3-5 (3) Şi nu numai atât, dar ne lăudăm şi în necazuri, ştiind că necazul lucrează răbdare (4) şi răbdarea experienţă şi experienţa speranţă; (5) şi speranţa nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.“).
  • Prin ele suntem transformaţi moral după chipul lui Hristos (Romani 8.28,29 (28) Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său. (29) Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.“), şi astfel ele lucrează spre desăvârşirea noastră morală (Iacov 1.4 „Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic.“).
  • Dacă umblăm pe cărarea nedreptăţii, ele vor fi folosite de Dumnezeu ca să corecteze duhul nostru şi căile noastre şi în felul acesta dau naştere în noi la „roada dătătoare de pace a dreptăţii” (Evrei 12.5-11).
  • Credinţa noastră devine întărită prin ele (2. Tesaloniceni 1.3,4 (3) Suntem datori să-I mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, după cum se cuvine, deoarece credinţa voastră creşte peste măsură şi dragostea fiecăruia dintre voi toţi, unii faţă de alţii, prisoseşte, (4) încât noi înşine ne lăudăm cu voi în adunările lui Dumnezeu, pentru răbdarea şi credinţa voastră în toate persecuţiile şi necazurile voastre pe care le suferiţi.“).
  • Ele ne învaţă dependenţa (Psalmul 119.67,68,71 (67) Mai înainte de a fi umilit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău. (68) Tu eşti bun şi binefăcător; învaţă-mă hotărârile Tale!“ „Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăţ hotărârile Tale.“).
  • Ele ne eliberează de lucrurile pământeşti şi ne îndreaptă spre cer; prin aceasta speranţa cerească arde mai luminoasă în inimile noastre (Luca 12.22-40).
  • Ele apropie pe fraţi mai mult unul de altul (Iov 2.11; 6.14 (2:11) Şi trei prieteni ai lui Iov au auzit de tot răul acesta care venise peste el şi au venit fiecare din locul lui: Elifaz din Teman şi Bildad din Şuah şi Ţofar din Naama; şi s-au vorbit între ei să vină să plângă cu el şi să-l mângâie.“ „(6:14) ✡ Pentru cel care este în leşin, se cuvine îndurare de la prietenul său; altfel, va părăsi temerea de Cel Atotputernic.“; 1. Cronici 7.21,22 (21) şi Zabad, fiul său; şi Şutelah, fiul său; şi Ezer şi Elead. Şi oamenii din Gat, care se născuseră în ţară, i-au ucis, pentru că ei coborâseră să le ia turmele. (22) Şi Efraim, tatăl lor, a jelit multe zile şi fraţii lui au venit ca să-l mângâie.“).
  • Lecţiile, pe care le învăţăm când trecem prin încercări, ne fac capabili să simţim mai bine împreună cu alţii ( 2. Corinteni 1.3,4 (3) Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, (4) Cel care ne mângâie în orice necaz al nostru, pentru ca noi să-i putem mângâia pe cei care se află în orice necaz, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu.“).
  • Ele ne fac capabili pentru tema laudei în gloria care va veni (2. Corinteni 4.15-17 (15) Pentru că toate sunt pentru voi, pentru ca harul, prisosind prin cei mai mulţi, să facă să prisosească mulţumirea, spre gloria lui Dumnezeu. (16) De aceea, nu cădem de oboseală, ci chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, totuşi cel dinăuntru se înnoieşte zi de zi. (17) Pentru că necazul nostru uşor de o clipă lucrează pentru noi, mai presus de orice măsură, o greutate eternă de glorie,“).

Versetul 4

O voinţă supusă: Iacov vorbeşte despre o a treia chestiune, de care avem nevoie pentru a trage foloase din încercări – o voinţă supusă, care primeşte încercarea din mâna lui Dumnezeu ca pe o providenţă divină. Iacov spune:

Iacov 1.4: Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic.

Pericolul aici constă în a ne împotrivi la ceea ce Dumnezeu face în viața noastră prin încercare și astfel să nu avem foloase din ea. Cheia este să lăsăm încercarea să-și facă lucrarea bună în noi, pentru că ea este rânduită de Dumnezeu ca să ne facă „desăvârşiţi”. Desăvârşit, în sensul în care vorbește Iacov aici, înseamnă creștere deplină (maturitate). Acest lucru arată că Dumnezeu este profund interesat de creșterea noastră spirituală și că El este dispus să îngăduie suferința în viața noastră „pentru puțină vreme” (1. Petru 1.6) pentru a realiza acest lucru.

Este nevoie de credință pentru a permite încercării să își facă lucrarea stabilită de Dumnezeu. Dar dacă credem că Dumnezeu a rânduit-o pentru binele și binecuvântarea noastră și că El vrea să ne învețe ceva prin aceasta, vom fi mai degrabă înclinați să ne supunem Lui în încercare. Ea va contribui la formarea caracterului nostru și a calităților morale, ceea ce ne va face creștini maturi („desăvârşiţi”). Astfel, vom creşte spiritual. David a vorbit despre aceasta când a spus: „M-ai scos la loc larg din strâmtorare” (Psalmul 4.1). Un rezultat măreţ al supunerii la încercare în credință este că voi veţi „fi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic.” Nu ne va lipsi nimic în ceea ce privește formarea caracterului nostru creștin.

Iov a dat dovadă de acest spirit de supunere atunci când a venit asupra lui o încercare de proporții: „Şi Iov s-a ridicat și-a sfâşiat mantaua și și-a ras capul; şi a căzut la pământ și s-a închinat. Și a zis: «Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce. Domnul a dat și Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!»” (Iov 1.20,21). Credința are încredere că Dumnezeu este mai presus de toate şi El permite doar ceea ce este spre binele poporului Său. În cazul lui Iov, Dumnezeu a folosit încercarea pentru a face o persoană bună să fie mai bună. În mijlocul cărții lui Iov, Iov a dezvoltat un spirit rău, după ce a fost provocat de cei trei prieteni, iar el a devenit mânios. Dar Dumnezeu a păstrat controlul, și în cele din urmă Iov s-a pocăit și ca urmare a fost binecuvântat. Problema lui Iov nu era în acțiunile sale, ci în atitudinea sa. În exterior era „desăvârșit”(Iov 1.1), dar Dumnezeu a vrut ca el să fie desăvârşit și lăuntric (Iov 23.10 „Dar El cunoaşte calea pe care sunt; mă va încerca, voi ieşi ca aurul.“). Faptul că Dumnezeu a mers atât de departe în greutăţile pe care El le-a permis în viaţa lui Iov arată cât de important este pentru El ca poporul Său să aibă un fel de gândire corect. Lecția acestui pasaj pentru noi este următoarea: dacă nu avem atitudinea potrivită, încercarea ne va amărî în loc să ne facă mai buni. Astfel, vom rata binecuvântarea pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru noi.

Există câteva puncte pe care ar trebui să le reținem și care ne vor ajuta să primim din mâna lui Dumnezeu încercările noastre având un duh bun:

  • Încercarea noastră este rânduită de Dumnezeu (Iov 23.14 „Pentru că El va împlini ce este rânduit pentru mine; şi multe lucruri ca acestea sunt la El.“).
  • Suferinţa noastră în încercare este măsurată de Dumnezeu (Iov 34.23 „Pentru că El nu trebuie să privească mult la om, ca să-l aducă la judecată înaintea lui Dumnezeu.“).
  • Noi vom fi echipaţi de Dumnezeu cu har, pentru a rezista în încercare (1. Corinteni 10.13 „Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost omenească; şi credincios este Dumnezeu, care nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste ce puteţi, ci, împreună cu ispita, va pregăti şi scăparea, ca voi să o puteţi răbda.“).
  • Noi vom fi răsplătiţi de Dumnezeu (1. Petru 1.6,7 (6) În ea vă bucuraţi mult, deşi, pentru puţin, acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări, (7) pentru ca încercarea credinţei voastre, mult mai preţioasă decât aurul care piere, deşi încercat prin foc, să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos,“).

Versetul 5

O inimă exersată: Al patrulea punct care este necesar pentru a beneficia de încercare este o inimă exersată. O inimă care caută fața lui Dumnezeu în rugăciune în timpul încercării. De aceea Iacov ne încurajează să mergem în prezența lui Dumnezeu, să Îi încredințăm situația noastră în rugăciune și să-I cerem înțelepciune, pentru a ști cum să ne comportăm corect în această problemă. El spune:

Iacov 1.5: Iar dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da.

Dacă ne preocupăm cu adevărat cu ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună în încercare – chiar dacă noi probabil niciodată nu vom afla de ce împrejurările au fost de aşa fel – „dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii” (Evrei 12.11).

Elifaz l-a îndemnat pe Iov să caute fața lui Dumnezeu în încercarea sa: „Cât despre mine, eu voi căuta pe Dumnezeu și lui Dumnezeu Îi voi încredinţa cauza mea” (Iov 5.8). Aceasta va fi întotdeauna o activitate foarte roditoare. Cineva a spus odată: „Nu ar trebui să ne lăsăm niciodată apăsaţi de necazuri – decât numai pe genunchi.” Credința va lua dificultatea din mâna lui Dumnezeu și de aceea va merge la El. Dumnezeu doreşte ca noi să venim la El cu dificultățile și problemele noastre. El a promis că ne va da „înțelepciune” în încercare, pentru ca să știm cum să facem față circumstanțelor care ne asaltează. Iacov ne asigură că înțelepciunea de care avem nevoie pentru aceste situații dificile ne va fi „dată”, dacă Îl „rugăm” pentru ea. El niciodată nu „ne reproșează”, dacă Îi cerem ajutorul. Acest lucru ar trebui să ne încurajeze să mergem cu atât mai mult la El în rugăciune. Încercările, deci, au însuşirea de a ne apropia mai mult de Domnul - și acesta este cu siguranță un lucru bun! Iacov adaugă:

Versetul 6a

Iacov 1.6a: dar să ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc.

Chiar dacă probabil ne lipseşte înțelepciunea pentru situația în cauză, nu trebuie să ne lipsească niciodată credința. Observați că Iacov nu ne spune să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să ieșim din încercare, ci ca noi să avem înțelepciune dumnezeiască în încercare. Desigur, am dori să ieșim din încercare, și este de înțeles, dar nu asta ne încurajează Iacov să cerem. El doreşte ca noi să căutăm harul și înțelepciunea lui Dumnezeu în încercare și să încercăm să avem foloase din ea.

Pericolul de a nu întâmpina încercările cu credinţă (versetele 6b-8)

Versetele 6b-8

Iacov continuă să vorbească despre pericolele care iau naştere dacă încercările nu sunt întâmpinate în credinţă. El spune:

Iacov 1.6b-8: Pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, dus de vânt şi aruncat încoace şi încolo; pentru că, să nu gândească omul acela că va primi ceva de la Domnul: este un om nehotărât în gândurile sale, nestatornic în toate căile lui.

Este în zadar să ne adresăm lui Dumnezeu din cauza anumitor dificultăți din viața noastră, dacă nu venim la El cu o credință autentică. Dacă Îi cerem Domnului ajutor într-o încercare, dar nu credem că El va face ceva pentru noi, ne dovedim că suntem „nehotărâţi” în această privință și ne dovedim necredința. Astfel de îndoielnici nu vor „primi nimic de la Domnul”. Acest lucru arată că răspunsurile la rugăciune pot fi împiedicate prin necredință.

O persoană poate pretinde că este credincioasă, dar dacă nu este un credincios adevărat, viața sa de rugăciune va arăta acest lucru. Încercările au însuşirea de a scoate la iveală acest lucru. Cine suntem cu adevărat devine clar în vremuri de încercare. Dacă credința unei persoane este doar o mărturisire, ea nu se va adresa cu adevărat lui Dumnezeu în timpul încercării – chiar dacă probabil face ca şi cum ar face-o. Se va vedea că el sau ea apelează la surse umane de ajutor și la alte lucruri pentru ajutor.

Plata pentru exercitarea credinţei şi înţelepciunii în încercări (versetele 9-12)

Versetul 9

Iacov 1.9: Iar fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălţarea lui, …

Iacov subliniază că efectele pozitive ale încercărilor sunt resimțite de toți oamenii din toate straturile sociale - ele ating viața tuturor într-un fel sau altul. El ne dă două exemple extreme pentru a demonstra acest lucru: un o persoană săracă și o persoană bogată.

„Fratele dintr-o stare de jos” (un om sărac) se bucură pentru că în încercările sale învață să-și preţuiască și mai mult „înălțimea” în Hristos. El se bucură de binecuvântările spirituale. El învață lecții practice, de asemenea, cu privire la îndurarea lui Dumnezeu, prin aceea că în timpuri de nevoie primeşte ajutor de la Dumnezeu. Rezultatul este că Domnul devine mai prețios pentru el.

Versetul 10

Iacov 1.10: … şi bogatul în smerirea lui [să se laude], pentru că va trece ca floarea ierbii.

Omul „bogat”, dimpotrivă, învață prin încercări lecții valoroase în modestie („smerire”). El învață că banii lui nu-l pot feri de necazuri și astfel el, ca orice alt credincios, depinde de Dumnezeu. Încercările au însuşirea de a „reduce” pe oamenii bogați la dimensiunea unui om mediu. Ele pot să-l învețe dependența, pe care toți oamenii trebuie să o învețe. Iacov nu spune ca bogatul să se bucure de bogățiile sale, ci să se bucure că devine „smerit” și astfel este făcut mai asemănător cu Hristos (Matei 11.29 „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.“). Acest lucru arată că este ceva valoros în a învăța smerirea. Omul bogat este învățat să nu se încreadă în sine însuși, şi nici în „nesiguranța bogăției”, ci în Dumnezeu (1. Timotei 6.17 „Porunceşte celor care sunt bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească, nici să nu se încreadă în nesiguranţa bogăţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele;“).

Versetul 11

Iacov 1.11: Pentru că a răsărit soarele cu arşiţa lui şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea înfăţişării ei a pierit: aşa şi bogatul se va veșteji în căile lui.

În lumina veșniciei, avantajele temporale, pe care le are un om bogat, nu vor fi permanente. Pentru a sublinia acest aspect, Iacov ne amintește că așa cum „soarele” răsare cu „arşiţa sa” şi usucă „iarba” și „floarea ei”, la fel și „bogatul se va vesteji în căile lui”. În timp ce Iacov se referă la oamenii bogați în general, bogatul credincios poate învăța din încercarea sa (dacă o înțelege corect), că bogățiile materiale nu sunt nimic în comparație cu lucrurile divine și veșnice. El poate să știe acest lucru din punct de vedere intelectual, dar încercarea îl va ajuta să realizeze acest lucru în mod conștient și practic. Concentrarea lui în viața de zi cu zi se va îndepărta de lucrurile vremelnice și se va îndrepta spre lucrurile eterne într-un mod mai profund și, în consecință, le va preţui mai mult.

Ideea acestor versete este că, indiferent dacă o persoană este bogată sau săracă, ea poate obține un folos spiritual din încercările vieții, dacă ele sunt acceptate cu credință. Cel sărac și cel bogat se pot bucura deopotrivă de faptul că în ei iau naştere însuşiri morale și spirituale prin faptul că ei îndură încercările.

Iacov continuă să spună un cuvânt de încurajare acelora care „rabdă încercarea [ispita]”. El spune:

Versetul 12

Iacov 1.12: Ferice de omul care rabdă ispita, pentru că, după ce va fi încercat, va primi cununa vieţii, pe care a promis-o Domnul celor care îl iubesc.

Iacov arată că pentru biruirea încercărilor împreună cu Domnul este o răsplată în timpul de acum şi în viitor. Este o fericire actuală („fericire” înseamnă să fi fericit). Aceasta se referă la o bucurie interioară de care au parte cei care trec prin încercare cu Domnul. Ea rezultă din cunoașterea faptului că suntem subiecte deosebite ale purtării Sale de grijă în încercarea pe care El ne-a pus-o în cale. Această bucurie este cunoscută doar de cei care cu credință iau încercarea de la Domnul. Apoi, există și o răsplată viitoare, și anume, primirea unei „cununi a vieţii” în ziua răsplătirii. Acest lucru va avea loc la scaunul de judecată al lui Hristos (Romani 14.10-12 (10) Dar tu, de ce-l judeci pe fratele tău? Sau, de asemenea, tu de ce-l dispreţuieşti pe fratele tău? Pentru că toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. (11) Pentru că este scris: „«Viu sunt Eu», spune Domnul, «că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă Îl va mărturisi pe Dumnezeu»“. (12) Astfel deci fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.“; 1. Corinteni 3.13; 4.5 (3:13) lucrarea fiecăruia va fi arătată, pentru că ziua o va face cunoscut, pentru că se descoperă în foc; şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia.“ „(4:5) Aşa că nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va şi aduce la lumină cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor; şi atunci fiecare îşi va avea lauda de la Dumnezeu.“; 2. Corinteni 5.10 „Pentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.“; Matei 25.20-23 (20) Şi cel care primise cei cinci talanţi s-a apropiat şi a adus alţi cinci talanţi, spunând: «Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată, am câştigat alţi cinci talanţi». (21) Stăpânul său i-a spus: «Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău». (22) Şi cel care primise cei doi talanţi s-a apropiat şi el şi a spus: «Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată, am câştigat alţi doi talanţi». (23) Stăpânul său i-a spus: «Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău».“). Din aceasta învăţăm că Domnul prețuiește credința și că El o va răsplăti într-o zi viitoare.

Dar dacă ne răzvrătim împotriva lucrurilor pe care Domnul le-a pus asupra noastră, pierdem nu numai bucuria noastră prezentă în Domnul și câştigul spiritual, pe care potrivit cu voia lui Dumnezeu ar trebui să-l scoatem din încercare, dar pierdem și o răsplată viitoare. Iacov adaugă, că aceste bucurii prezente și viitoarele recompense sunt promise celor „care Îl iubesc” și care îndură încercarea cu credință. Acest lucru arată că încercările, pe care Domnul ni le dă să le suportăm sunt o excelentă ocazie pentru noi de a-I arăta dragostea noastră. Să le acceptăm cu supunere din mâna Lui este într-adevăr un lucru foarte frumos pentru El. El apreciază aceasta și ne va răsplăti în acea zi.

Rezumatul lucrurilor bune, pe care le produc încercările în viaţa noastră, dacă le primim cu credinţă:

  • Ele sunt ocazii să reveleze credinţa noastră (Iacov 1.3 „ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.“).
  • Ele produc perseverenţă (răbdare) în noi (Iacov 1.3 „ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.“).
  • Ele dau naştere la maturitate spirituală (Iacov 1.4 „Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic.“).
  • Ele ne învaţă dependenţa de Dumnezeu (Iacov 1.5,6 (5) Iar dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da; (6) dar să ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc. Pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, dus de vânt şi aruncat încoace şi încolo;“).
  • Ele ne învaţă să preţuim lucrurile veşnice (Iacov 1.9-11 (9) Iar fratele dintr-o stare de jos să se laude în înălţarea lui, (10) şi bogatul în smerirea lui, pentru că va trece ca floarea ierbii. (11) Pentru că a răsărit soarele cu arşiţa lui şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea înfăţişării ei a pierit: aşa şi bogatul se va veşteji în căile lui.“).
  • Noi vom primi o răsplată, dacă le îndurăm – acum şi în viitor (Iacov 1.12 „Ferice de omul care rabdă ispita, pentru că, după ce va fi încercat, va primi cununa vieţii, pe care a promis o Domnul celor care-L iubesc.“).
  • Ele sunt ocazii pentru a dovedi dragostea noastră pentru Domnul Isus (Iacov 1.12 „Ferice de omul care rabdă ispita, pentru că, după ce va fi încercat, va primi cununa vieţii, pe care a promis o Domnul celor care-L iubesc.“).

Ispite venite dinăuntru (versetele 13-15)

Versetele 13-15

În cele ce urmează, Iacov vorbește despre celălalt tip de ispită [încercare] - ispita de a păcătui. Așa cum am menționat deja, acestea sunt ispite ne-sfinte. care vin din natura păcătoasă căzută. Observă că Iacov nu spune aici: „Socotiţi ca o mare bucurie”, așa cum a făcut la primul fel de ispite. Satan ar vrea să ne prezinte aceste lucruri ca pe ceva care ne face fericiți, dar asta este o minciună. În realitate - și cu toții știm asta din experiență - nu există fericire în cedarea la dorințele cărnii. Ne lasă nemulţumiţi și fără părtășie cu Dumnezeu. Iacov ne arată în aceste versete că putem birui aceste ispite de a păcătui, dacă le înfruntăm cu credință.

El începe cu o constatare clară, că acest fel de ispite nu vin de la Dumnezeu. El spune:

Iacov 1.13-15: Nimeni, fiind ispitit, să nu spună: „sunt ispitit de Dumnezeu”, pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit de lucruri rele, şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă, apoi pofta, după ce a zămislit, naşte păcat; iar păcatul, odată împlinit, aduce moarte.

Iacov menționează acest lucru, deoarece tendința naturală a inimii umane este să dea vina pe altcineva pentru greșelile proprii. Însă noi nu putem să-L facem răspunzător pe Dumnezeu pentru poftele noastre păcătoase. Dumnezeu nu ispitește pe oameni ca ei să facă ceea ce El urăște. El va testa credința noastră în diferite moduri, dar El nu ne va ispiti să facem rău.

Păcatul izvorăște din acțiunea propriei noastre voințe; și totul vine „din interior, din inima omului”. Domnul a învățat: „Pentru că dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere, curvii, ucideri, furturi, lăcomii, răutăţi, înşelăciuni, destrăbălări, un ochi rău, hulă, trufie, nebunie; toate aceste rele ies dinăuntru și îl întinează pe om” (Marcu 7.21-23). Adevărul simplu este următorul: păcătuim pentru că ne-am decis pentru păcat. Un credincios poate „să vină” în acest fel de ispite dacă se decide pentru ele (Matei 26.41 „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere“.“). De aceea suntem pe deplin responsabili pentru păcatul pe care îl permitem în viața noastră.

Iacov ne arată roadele atunci când permitem poftei să se desfăşoare în noi. Există o derulare sau o înlănțuire de lucruri care acționează în viața noastră. Se începe cu „pofta”, care ia naştere în inimă, iar dacă ea nu este judecată în prezența lui Dumnezeu (1Ioan 1.9 „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate.“), dă roade și „dă naștere la păcat”, care în cele din urmă duce la „moarte”. Punctul său de vedere este foarte clar: dacă permitem ca în inima noastră să rămână gânduri pătimaşe, ele vor aduce cu siguranță păcat și moarte în viața noastră.

Seamănă un gând şi vei culege o faptă;
Seamănă o faptă şi vei culege o obişnuinţă;
Seamănă o obişnuinţă şi vei culege un caracter;
Seamănă un caracter şi vei culege o fatalitate.

S-ar putea pune întrebarea: „În ce fel permiterea păcatului în viaţa unui om produce moartea?” „Moartea” în Scriptură are întotdeauna ideea de despărţire sub o anumită formă. Depinde de contextul pasajului; ar putea fi vorba despre despărțirea sufletului și a duhului de trup în moartea fizică (Iacov 2.26 „Pentru că, după cum trupul fără duh este mort, aşa şi credinţa fără fapte este moartă.“) sau ar putea fi despărţirea veșnică a necredinciosului de prezența lui Dumnezeu într-o veşnicie pierdută (Apocalipsa 20.6,14 „Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.“ „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc.“ – „moartea a doua”) etc. Păcatul duce în adevăratul sens al cuvântului la moarte fizică (Geneza 2.17 „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, pentru că, în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit“.“; Romani 5.12 „De aceea, după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit“), și dacă o persoană nu este mântuită duce la despărțirea veșnică de Dumnezeu. Referitor la un credincios care permite păcatul în viața lui, aceasta se referă la moarte în sens moral. Adică, are loc practic o întrerupere în părtășia sa cu Dumnezeu, prin care nu se poate produce niciun rod în viața sa. Apostolul Pavel vorbește despre acest aspect al morţii în Romani 8.13: „Pentru că, dacă trăiți potrivit cărnii, veți muri” (compară și cu 1. Timotei 5.6 „Dar cea care trăieşte în desfătare, deşi vie, este moartă.“).

Cum să se procedeze cu ispitele dinăuntru (versetele 16-18)

Versetul 16

În contextul celor spuse mai înainte, Iacov spune:

Iacov 1.16: Nu vă rătăciţi, preaiubiţii mei fraţi!

El nu spune nimic altceva decât: „Nu greșiți (nu vă rătăciţi), dacă credeți că voi puteţi obține ceva bun prin pofte.” De fiecare dată când ne gândim că putem obține ceva bun prin satisfacerea poftelor noastre, facem o mare greșeală; pentru că satisfacerea poftelor nu produce decât moarte morală în viața noastră. Noi devenim nefericiţi, nesatisfăcuţi și suntem smulşi din părtăşia cu Dumnezeu.

Versetul 17

Iacov continuă să ne arate cum trebuie să ne comportăm cu acest fel de ispite, pentru ca să nu păcătuim în astfel de situaţii.

Iacov 1.17: Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus, de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare.

În primul rând, trebuie să ne amintim că Dumnezeu este un Dumnezeu bun și darnic, care Se îngrijește de toate creaturile Sale. Tot ceea ce are nevoie copilul lui Dumnezeu pentru fericirea sa, „coboară de sus, de la Tatăl luminilor”; nu vine prin aceea că noi cedăm poftei din viața noastră. Trebuie să ținem minte acest mare adevăr, pentru că avem tendința de a-l pierde din vedere în momentele de ispită.

Iacov menţionează că există două feluri de daruri, pe care Dumnezeu le dă oamenilor. Există daruri „bune”, acestea sunt lucrurile naturale ale vieții, pe care El le dă tuturor oamenilor (Eclesiastul 3.13; 5.19 (3:13) şi, de asemenea, ca fiecare om să mănânce şi să bea şi să vadă binele în toată truda lui, acesta este darul lui Dumnezeu.“ „(5:19) De asemenea, orice om căruia i a dat Dumnezeu bogăţii şi bunuri şi putere, să mănânce din ele şi să şi ia partea şi să se bucure de truda lui: aceasta este un dar al lui Dumnezeu;“; Faptele apostolilor 14.17 „deşi, în adevăr, nu S-a lăsat fără mărturie, făcând bine şi dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplându-vă inimile de hrană şi bucurie“.“; 1. Timotei 6.17 „Porunceşte celor care sunt bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească, nici să nu se încreadă în nesiguranţa bogăţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele;“), și apoi există daruri „desăvârșite”, acestea sunt lucruri spirituale pe care Dumnezeu le dă credincioșilor (Romani 6.23 „Pentru că plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţă eternă în Hristos Isus, Domnul nostru.“; Ioan 4.10 „Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: «Dă-Mi să beau!», tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie“.“; 1. Tesaloniceni 4.8 „De aceea, cel care dispreţuieşte pe fratele său în aceasta, nu dispreţuieşte pe om, ci pe Dumnezeu, care v-a şi dat Duhul Său cel Sfânt.“; Efeseni 2.8; 4.7 (2:8) Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu:“ „(4:7) Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.“). Acest lucru arată că Dumnezeu este Izvorul şi Dătătorul tuturor darurilor bune și desăvârșite. El ne va împlini toate nevoile noastre - naturale și spirituale - la timpul Său (Filipeni 4.19 „Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus.“). El nu este autorul ispitei păcătoase din noi. Trebuie să ne încredem cu credință în aceasta, dacă vrem să învingem dorințele păcătoase.

În afară de aceasta Iacov îl numește pe Dumnezeu „Tatăl luminilor”. Acest lucru indică faptul că El este un Dumnezeu atotștiutor și grijuliu pentru toți. Cuvântul „Tată” vorbește despre tandrețe, dragoste și purtare de grijă. Aceasta înseamnă că El nu este un Dumnezeu impersonal care acționează fără sentimente față de creaturile Sale. Cuvântul „lumină” subliniază cunoașterea și înțelegerea Lui infinită a fiecărei situații din viață. Înseamnă că El cunoaște perfect situația noastră de viață și ne va da ceea ce avem nevoie, potrivit cu marea Sa bunătate. Iacov adaugă: „la care nu este schimbare sau umbră de mutare”. Acest lucru înseamnă că nu există schimbare în fiinţa lui Dumnezeu față de noi; scopurile Sale de a ne binecuvânta și de a ne îngriji nu pot fi schimbate (Maleahi 3.6 „„Pentru că Eu, Domnul, nu Mă schimb; de aceea voi, fii ai lui Iacov, nu sunteţi nimiciţi de tot.“). El nu este un Dumnezeu inconsecvent. Noi putem fi siguri că El va face tot ce este mai bun pentru noi în situația noastră în viață. Credința este convinsă de acest lucru. Ea are încredere că Dumnezeu este Cel care dăruiește toate binefacerile, de care ne bucurăm, atât naturale, cât și spirituale, şi ea speră că El ne va da ceea ce avem nevoie la timpul Său. Acest fel de încredere în Dumnezeu Îi face o mare plăcere (Psalmul 118.8,9 (8) Mai bine este să-ţi pui încrederea în Domnul, decât să te încrezi în om; (9) mai bine este să-ţi pui încrederea în Domnul, decât să te încrezi în cei mari.“).

El ştie. El iubeşte. El aude,
Nimic nu poate tulbura acest adevăr;
El dă ce este cel mai bun
Acelora care lasă decizia în seama Lui.

Tocmai această încredere a credinciosului este cea pe care satan o atacă (Luca 22.32 „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta; şi tu, când te vei întoarce, să-i întăreşti pe fraţii tăi“.“). Scopul lui este să ne zdruncine încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu satisface imediat o nevoie din viața noastră, El vrea să ne încerce în această privință. Când satan vede acest lucru, ne va sugera, că Dumnezeu ne reţine ceva bun. El va sugera, de asemenea, că ar trebui să acționăm noi înșine în această privinţă. Dacă încrederea noastră în Dumnezeu este zdruncinată, este posibil să acționăm după sugestiile lui satan și să ne apucăm de acel lucru, de care credem că avem nevoie. Dar dacă acționăm în voința proprie și în independență de Dumnezeu, aducem păcatul și moartea în viața noastră. Henry Edward Hayhoe a spus pe bună dreptate: „Necredința în bunătatea lui Dumnezeu este rădăcina tuturor eşecurilor noastre.”

Aceasta este exact linia pe care satan a folosit-o pentru a o ispiti pe Eva în grădina Eden. El i-a spus că dacă vor mânca din fructul pomului vor deveni „ca Dumnezeu” (Geneza 3.5) și că Dumnezeu le-ar refuza acest bun. Când credința ei în bunătatea lui Dumnezeu a fost zdruncinată și a crezut că dacă ar lua fructul, aceasta ar fi îmbunătățit poziția ei și a soțului ei, a luat fructul interzis și l-a mâncat. Dar totul a fost o mare minciună. Mâncatul fructului nu i-a făcut pe Adam și Eva mai buni sau asemănători cu Dumnezeu, ci i-a făcut păcătoși.

Satan a folosit aceeași tactică atunci când L-a ispitit pe Domnul în pustie (Luca 4.1-13). În esență, el I-a spus: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, de ce nu se ocupă Dumnezeu de unul dintre cele mai importante lucruri din viața Ta? - nevoia Ta de a avea mâncare?” În spatele acestei ispite se afla intenția de a-L face pe Domnul să se compătimească în El Însuși în această situație. Diavolul I-a spus: „Tu mori de foame aici; aceasta nu ar trebui să i se întâmple unui om evlavios!” Apoi a sugerat că Domnul ar trebui să-și folosească puterea Sa divină pentru a satisface această nevoie - pe care Dumnezeul său în mod evident, nu a făcut-o. Dar dacă ar fi făcut așa, ar fi trebuit să facă un pas de independența față de Dumnezeu. Observați cât de subtil procedează satan: el I-a spus Domnului să transforme piatra în pâine; nu a mers până acolo încât să-I spună să o mănânce! El știa, din experiența sa cu oamenii, că nu va trece mult timp până când o persoană flămândă, văzând ceva de mâncat în fața ei, îl va lua și îl va mânca. Dar satan a fost înfrânt în acest șiretlic prin încrederea Domnului în Dumnezeu (Psalmul 16.1 „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred.“) și ascultarea Domnului de Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 17.3 „Tu mi-ai cercetat inima, m-ai cercetat noaptea, m-ai încercat în cuptor, n-ai găsit nimic; gândul meu nu este altfel decât cuvântul meu.“).

Diavolul a folosit această tactică asupra bărbaților și femeilor încă de la începutul timpului. Ea ne arată cât de viclean este el (2. Corinteni 11.3 „Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, aşa şi gândurile voastre să fie stricate, îndepărtându-se de la simplitatea faţă de Hristos.“) și, de asemenea, cât de înșelătoare este inima omului (Ieremia 17.9 „✡ Inima este nespus de înşelătoare şi fără nici o speranţă de vindecare: cine poate s-o cunoască?“). De aceea Iacov ne învață că noi putem birui această ispitire de a păcătui, prin aceea că noi credem în bunătatea lui Dumnezeu - iar aceasta se va manifesta prin aceea că noi Îl aşteptăm, pentru a răspunde nevoilor noastre.

Versetul 18

După aceea Iacov vorbeşte despre suveranitatea mare a lui Dumnezeu:

Iacov 1.18: El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim ca cele dintâi roade ale făpturilor Sale.

Acest verset se referă la nașterea noastră din nou (Ioan 3.3-5 (3) Isus a răspuns şi i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun: Dacă cineva nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu“. (4) Nicodim ·i-a zis: „Cum poate un om să se nască, fiind bătrân? poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?“ (5) Isus a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.“; 1. Petru 1.23 „fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu.“). Dumnezeu nu a fost forțat să facă acest mare act de bunătate și milă - El a făcut-o „după voia Sa” și după bunătatea inimii Sale. Numai Lui se datorează faptul că noi avem viață spirituală, și prin aceasta El Şi-a asumat responsabilitatea de a avea grijă de noi și a ne sprijini pe drumul credinței. Dacă suntem într-adevăr copiii Lui, de ce am crede că El nu are grijă de noi și că trebuie să păcătuim pentru a ne satisface nevoile vieții? În afară de aceasta creștinii credincioşi sunt „cele dintâi roade ale făpturilor Sale”. Așadar, am primit un loc unic și foarte privilegiat printre toate făpturile lui Dumnezeu. Şi pentru că suntem atât de privilegiați, este și mai absurd să gândim că El nu va avea grijă de noi (Isaia 49.15 „„Poate o femeie să-şi uite copilul pe care-l alăptează, ca să n-aibă milă de fiul pântecelui ei? Chiar dacă aceasta ar putea uita, totuşi Eu nu te voi uita.“).

Așa cum există un mod corect și unul greșit de a răspunde la ispitele (încercările) din exterior, există și un mod corect și unul greșit de a răspunde la ispitele din interior. În ceea ce privește aceasta din urmă, putem fi „ispitiți” (Iacov 1.13) și „atrași” (Iacov 1.14) prin poftele noastre - dar acest lucru va duce doar la „moarte” morală. Sau putem aștepta cu credință ca „Tatăl luminilor” să ne satisfacă nevoile conform planului Său cel bun.

Felul în care un om se comportă în situațiile de viață de mai sus va da o indicație despre locul în care se află din punct de vedere spiritual în sufletul său. Dacă un om nu are încredere în Dumnezeu și nu se judecă pe sine însuși, ci cedează în mod obișnuit poftelor și păcatelor, se pune întrebarea dacă el chiar mai are credință. Falsitatea credinței mărturisite a unei persoane este astfel demascată. Un credincios poate păcătui și eșua în viața lui, dar el se va pocăi şi se va judeca pe sine însuşi și se va ridica din nou și va continua pe calea credinței (Proverbele 24.16). Căderea nu-l face pe un om să fie un ratat în viață; rămânerea în această stare îl face un ratat. Căderea nu înseamnă că o persoană nu este mântuită, dar rămânerea în această stare pune mântuirea sub semnul întrebării. Un om care nu crede cu adevărat în Domnul Isus Hristos va persista în mod obișnuit în păcatele sale și, prin aceasta, arată că mărturisirea sa de credință nu este autentică.

Ceea ce Iacov spune în acest prim pasaj este că ispitele - fie că ele vin din exterior sau din interior - arată unde se află o persoană în sufletul său. Astfel încercările și ispitele din viață sunt adevărate ocazii de a dezvălui credința noastră și de a arăta că suntem credincioși adevărați.

Credinţa se dovedeşte prin felul cum noi primim Cuvântul lui Dumnezeu (versetele 19-27)

În continuare, Iacov vorbește despre felul în care noi tratăm Cuvântul lui Dumnezeu - Sfânta Scriptură. După ce a menționat „Cuvântul adevărului” prin care am fost născuți din nou (Iacov 1.18 „El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim ca cele dintâi roade ale făpturilor Sale.“), el continuă să vorbească despre locul pe care Cuvântul ar trebui să-l aibă în viața noastră. Iacov arată în acest pasaj că felul în care o persoană tratează Cuvântul lui Dumnezeu arată dacă ea are sau nu credință adevărată.

Creștinii iudei, cărora le-a scris Iacov, se alăturaseră comunității creștine și participau la adunările în care se propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 2.42 „Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.“). Nu a durat mult, însă, până când unii dintre ei au părut să dea impresia că nu sunt credincioși adevărați (Galateni 2.4; Tit 1.10-16). Astfel, a devenit evident că a existat o comunitate mixtă printre ei. Știind acest lucru, Iacov se referă la faptul că modul în care un om primește și răspunde la Cuvântul lui Dumnezeu va arăta autenticitatea mărturisirii sale. Cei care nu sunt autentici o vor arăta prin aceea că sunt numai „ascultători ai Cuvântului”. Ei ascultă atunci când se predică Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu va avea niciun efect practic asupra vieții lor. Pe de altă parte, o persoană cu o credință autentică în Hristos se va arăta a fi un credincios adevărat prin faptul că este un „împlinitor al Cuvântului”. De aceea Iacov se concentrează în acest pasaj asupra a două lucruri:

  • să fi primitor al Cuvântului lui Dumnezeu (Iacov 1.19-21 (19) Aşa că, preaiubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie; (20) pentru că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. (21) De aceea, lepădând orice necurăţie şi revărsare de răutate, primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit, care poate să vă mântuiască sufletele.“)
  • reacţionezi la Cuvântul lui Dumnezeu (Iacov 1.22-27).

Primirea Cuvântului lui Dumnezeu (versetele 19-21)

Versetele 19,20

Iacov 1.19,20: Aşa că, preaiubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie; pentru că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.

Așa cum am menționat mai devreme, Iacov abordează anumite comportamente care nu erau străine modului de gândire și de viață iudaic şi care erau în pericol de a fi transferate la creștinism. Acestea erau „veșminte de mormânt” (Ioan 11.44), care trebuiau să fie luate de pe aceşti noi convertiţi. Sabatul a fost un astfel de lucru în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu: le plăcea să stea în sinagogă în ziua de Sabat și să discute și să se certe pe marginea lucrurilor citite din Sfânta Scriptură (Faptele apostolilor 17.2,3,17; 18.4; 28.19 (17:2) Şi Pavel, după obiceiul său, a intrat la ei şi, în trei sabate, a stat de vorbă cu ei din Scripturi, (17:3) descoperind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze dintre morţi şi că „Acesta este Hristosul, Isus pe care vi-L vestesc eu“.“ „(17:17) Stătea deci de vorbă în sinagogă cu iudeii şi cu cei care se închinau, şi în piaţă, în fiecare zi, cu aceia pe care îi întâlnea.“ „(18:4) Şi el stătea de vorbă în sinagogă în fiecare sabat şi îi convingea pe iudei şi pe greci.“ „(28:19) Dar iudeii împotrivindu-se, am fost nevoit să apelez la Cezar, neavând de adus nici o acuzaţie împotriva naţiunii mele.“). Ei își închipuiau că sunt stăpânii (învățătorii) și criticii adevărului (Romani 2.19,20 (19) şi eşti convins că tu însuţi eşti călăuză a orbilor, lumină celor în întuneric, (20) îndrumător al celor fără minte, învăţător al copiilor, având forma cunoştinţei şi a adevărului în lege:“; 1. Timotei 1.7 „dorind să fie învăţători ai legii, neînţelegând nici cele ce spun, nici cele despre care afirmă cu tărie.“) și le plăcea să-și discute opiniile. Deși acest lucru ar fi putut fi probabil tolerat în sinagogile evreiești, un astfel de lucru nu-și are locul în creștinism (2. Timotei 2.14 „Aminteşte-le acestea, îndemnându-i stăruitor înaintea Domnului să nu aibă dispute de cuvinte, nefolositoare la nimic, decât la dărâmarea celor care ascultă.“). Dumnezeu doreşte ca creștinii să se adune pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-L citi şi pentru a-L explica (1. Timotei 4.13 „Până vin eu, ia aminte la citire, la îndemnare, la învăţătură.“), dar astfel de ocazii nu ar trebui să degenereze în dezbateri despre propria părere (2Tim 2.14 „Aminteşte-le acestea, îndemnându-i stăruitor înaintea Domnului să nu aibă dispute de cuvinte, nefolositoare la nimic, decât la dărâmarea celor care ascultă.“).

Iacov începe prin a expune atitudinea corectă și potrivită, pe care trebuie să o avem în prezența Cuvântului lui Dumnezeu. El spune: „Aşa că, preaiubiţii mei fraţi, orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, încet la mânie; pentru că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.” Acest îndemn scurt, dar clar, arată că trebuie să se aibă reverenţă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu atunci când Acesta este este deschis și citit, şi Acesta îl face pe ascultător să se abțină de la vorbire (Psalmul 119.161 „Cei mari m-au persecutat fără temei, dar inima mea tremură la Cuvântul Tău.“).

În primul rând, trebuie să fim „grabnici la ascultare”. Aceasta se referă la o disponibilitate duhului pentru a asculta și a primi adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. Noi ar trebui să ne străduim să profităm de fiecare ocazie pentru a-l cunoaște mai bine. Cel care are o minte gata să învețe - care ia locul unui învățăcel smerit și ascultă cu atenție atunci când este vestit Cuvântul lui Dumnezeu - va obține cu siguranță un mare folos de pe urma acestuia (Deuteronomul 33.3 „Da, El iubeşte popoarele;toţi sfinţii Săi sunt în mâna Taşi şed la picioarele Tale,fiecare primeşte din cuvintele Tale.“; Luca 8.35; 10.39 (8:35) Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat; şi au venit la Isus şi l-au găsit pe omul din care ieşiseră demonii şezând la picioarele lui Isus, îmbrăcat şi întreg la minte; şi s-au temut.“ „(10:39) Şi ea avea o soră, numită Maria, care, aşezându-se şi ea la picioarele lui Isus, asculta cuvântul Său.“).

În al doilea rând, ar trebui să fim „înceţi la vorbire”. Aceasta este o referire la exprimările despre Sfânta Scriptură. Noi cunoaştem numai în parte şi în cel mai bun caz putem profeţi numai în parte (1. Corinteni 13.9 „Deoarece cunoaştem în parte şi profeţim în parte;“). Dacă avem pretenţia că avem autoritate asupra adevărului lui Dumnezeu ne socotim pe noi înșine mai presus „decât se cuvine să ne socotim” (Romani 12.3). Aceasta dezvăluie necunoașterea măreției Cuvântului lui Dumnezeu (Psalmul 138.2 „Mă voi închina spre templul sfinţeniei Tale şi voi lăuda Numele Tău, pentru bunătatea Ta şi pentru adevărul Tău, pentru că Tu ai înălţat Cuvântul Tău împreună cu întregul Tău Nume.“). De aceea Iacov insistă să pună capăt dorinței de a transpune gândurile noastre la Sfânta Scriptură. În Iacov 3.1 „Nu fiţi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că vom primi mai mare judecată.“ el avertizează împotriva asumării rolului de învățător și de propovăduitor ai cunoaşterii divine, pentru că toți aceştia au o responsabilitate mai mare. Cine dă mereu opinia și punctul lui de vedere mai departe nu este în măsură să primească adevărul și să se maturizeze în înțelegerea revelației divine. De aceea ar trebui să dăm comentariile noastre asupra Sfintei Scripturi cu atenție și conştienţi fiind că este Cuvântul sfânt și infailibil al lui Dumnezeu pe care îl comentăm.

În al treilea rând, trebuie să fim „înceți la mânie”. Discuții carnale despre Cuvântul lui Dumnezeu pot, din păcate, să ducă uneori la ceartă și mânie. Aceasta era deseori aşa la iudei în sinagogile lor. De aceea, Iacov insistă asupra stăpânirii acestor temperamente înflăcărate. Dacă încercăm să ne exprimăm punctul de vedere ridicând vocea și certându-ne, aceasta nu va ajuta niciodată la înaintarea vestirii adevărului, pentru că, așa cum spune Iacov, „mânia unui om nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”. Dumnezeu nu Se va identifica cu astfel de acte carnale. Adevărul lui Dumnezeu trebuie comunicat și primit într-un mediu de liniște și pace (Deuteronomul 33.3 „Da, El iubeşte popoarele;toţi sfinţii Săi sunt în mâna Taşi şed la picioarele Tale,fiecare primeşte din cuvintele Tale.“; Eclesiastul 9.17 „Cuvintele înţelepţilor sunt ascultate în linişte mai mult decât strigătul celui care stăpâneşte printre nebuni.“; Luca 8.35; 10.39 (8:35) Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat; şi au venit la Isus şi l-au găsit pe omul din care ieşiseră demonii şezând la picioarele lui Isus, îmbrăcat şi întreg la minte; şi s-au temut.“ „(10:39) Şi ea avea o soră, numită Maria, care, aşezându-se şi ea la picioarele lui Isus, asculta cuvântul Său.“).

Versetul 21

Iacov 1.21: De aceea, lepădând orice necurăţie şi revărsare de răutate, primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit, care poate să vă mântuiască sufletele.

Iacov continuă arătând că la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu nu numai autodisciplina este potrivită, ci și judecata de sine. Dacă vrem să beneficiem de pe urma citirii Cuvântului lui Dumnezeu, este imperativ necesar să ne lepădăm de orice „necurăție” și de „orice revărsare de răutate”. Fără această necesară judecată de sine, „Cuvântul sădit” nu se va înrădăcina niciodată cum trebuie în sufletele noastre și nu ne va face să creștem. Dacă solul unei grădini este plin de buruieni, rădăcinile unei plante bune nu vor putea să crească în mod corespunzător și să se înmulţească. De aceea un grădinar înțelept pregătește solul prin smulgerea buruienilor nedorite, care ar putea împiedica creșterea plantelor bune. În mod similar trebuie să ne pregătim inimile pentru „a primi” Cuvântul, îndepărtând tot ceea ce în viața noastră nu este în concordanță cu natura sfântă a lui Dumnezeu (1. Petru 2.1,2 (1) Lepădând deci orice răutate şi orice viclenie şi făţărnicii şi invidii şi orice vorbiri de rău, (2) ca nişte prunci nou-născuţi, doriţi mult laptele spiritual curat al Cuvântului, ca prin el să creşteţi spre mântuire,“). Acest lucru se face prin judecata de sine (2. Corinteni 7.1 „Având deci aceste promisiuni, preaiubiţilor, să ne curăţim pe noi înşine de orice întinare a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în teamă de Dumnezeu.“).

Duhul, în care trebuie să primim Cuvântul, este duhul de „blândețe”. Acest lucru arată reverența față de Cuvânt și față de Cel care ni L-a dat. Iacov Îl numește „Cuvântul sădit”, căci dacă Îl primim în mod corect, El va prinde rădăcini în noi și va deveni o parte componentă permanentă a vieții noastre. Apostolul Ioan vorbește despre aceasta şi spune: „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi” (1Ioan 2.14c).

Iacov adaugă: „care poate să vă mântuiască sufletele”. Pentru cei care nu au fost mântuiți (simplii mărturisitori), primirea Cuvântului lui Dumnezeu în credință ar produce în ei mântuirea veșnică. Dar pentru cei care erau mântuiți, va fi de mare folos practic să posede Cuvântul sădit ca parte integrantă a vieții lor creștine. Dacă există ascultare față de principiile Cuvântului lui Dumnezeu, credinciosul poate fi ferit de numeroasele pericole și capcane spirituale de pe calea credinței. (Psalmul 17.4,5 (4) În ce priveşte faptele oamenilor, după cuvântul buzelor Tale, eu m-am păzit de căile celui violent. (5) Când Tu îmi ţii paşii pe cărările Tale, picioarele nu mi se clatină.“).

Răspunsul la Cuvântul lui Dumnezeu (versetele 22-25)

Versetele 22-24

Iacov 1.22-24: Fiţi dar împlinitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători, înşelându-vă pe voi înşivă. Pentru că, dacă cineva este ascultător al Cuvântului şi nu împlinitor, acesta seamănă cu un om care-şi priveşte faţa firească într-o oglindă: pentru că s-a privit pe sine şi a plecat şi a uitat îndată cum era.

De aceea, Iacov continuă să vorbească despre importanța de a răspunde la Cuvânt cu ascultare practică. El ne îndeamnă să nu fim doar „ascultători”, ci și să fim „împlinitori ai Cuvântului”. Ezra este un bun exemplu în acest sens. Ni se spune că el „și-a îndreptat inima să caute [sau: cerceteze] legea Domnului și s-o împlinească” (Ezra 7.10). Deci acesta este un alt test al autenticității credinței unui om. Dacă el sau ea are credință, adică dacă este un credincios adevărat, aceasta se va arăta prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Uneori, un credincios poate să nu reușească să aplice Cuvântul lui Dumnezeu în viața sa așa cum ar trebui, dar în principiu va fi cunoscut ca un „împlinitor al Cuvântului”. Dacă, pe de altă parte, o persoană nu practică în mod obișnuit principiile Cuvântului lui Dumnezeu, se pune la îndoială dacă el sau ea este un adevărat credincios. S-ar putea foarte bine ca astfel de oameni să nu fie nici măcar mântuiți.

Din Evrei 6.4,5 (4) Pentru că este imposibil ca cei odată luminaţi, şi care au gustat darul ceresc, şi s au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, (5) şi au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor,“ știm că este posibil ca un necredincios să se afle printre creștini acolo unde se predică Cuvântul lui Dumnezeu. Ei gustă „cuvântul cel bun al lui Dumnezeu” și au parte de ceea ce „Duhul Sfânt” face în exterior acolo - și totuși rămân în starea necredincioasă. Acești oameni sunt „ascultători ai Cuvântul” în adevăratul sens al cuvântului; însă Cuvântul nu a fost niciodată primit cu credință. Să fii înconjurat de adevăr, dar fără a fi un făptuitor al acestuia, este un lucru periculos, pentru că ne face să ne înșelăm pe noi înșine. De aceea Iacov adaugă: „se înşeală pe ei înșiși”. Unii oameni au fost orbiți spiritual în acest fel pentru că nu au fost dispuși să asculte de Sfânta Scriptură, după ce au auzit-o. Iacov spune că omul acesta este ca o oglindă în care se uită, apoi se îndepărtează și uită ce a văzut - deci nu are niciun efect asupra lui. Observă: ne înșelăm pe noi înșine, nu pe cei din jurul nostru. Oamenii care ne cunosc nu se lasă de obicei înșelați de ipocrizia noastră.

A existat o situație similară printre iudeii din zilele lui Ezechiel pentru această formă goală, să fie doar „un ascultător al Cuvântului și nu un împlinitor”. Domnul i-a spus lui Ezechiel că poporul ar veni și s-ar așeza în fața lui, așa cum era obișnuit pentru poporul lui Dumnezeu în prezența unui profet trimis de Dumnezeu; dar ei nu au vrut să facă ceea ce le-a spus. „Ei vin cu grămada la tine ca popor al Meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc; căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă după câștigul lor necinstit. Iată, tu ești pentru ei ca un cântăreţ plăcut, ca un glas frumos şi care cânţi bine cu un instrument. Ei îţi ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc” (Ezechiel 33.31,32). În vremea Domnului Isus, fariseii erau urmașii spirituali ai acestor oameni. Domnul a spus despre ei: „Deci toate câte vă spun ei, faceți și ţineţi, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun și nu fac” (Matei 23.3). Această problemă nu este o problemă exclusiv iudaică. Știm cu toții cât de ușor este să citim Biblia, fără să fim influențați de ceea ce citim. Cu toții trebuie să fim veghetori în această privință.

Versetul 25

Iacov 1.25: Dar cine şi-a adâncit privirea în legea desăvârşită, aceea a libertăţii, şi a stăruit în ea, nefiind un ascultător uituc, ci un împlinitor cu fapta, acesta va fi fericit în lucrarea lui.

Iacov continuă şi spune că nu ar trebui să fie o povară pentru un credincios să fie un împlinitor al Cuvântului, pentru că a face ceva ce ți-ar plăcea să faci nu este o povară; este o bucurie. Iacov numeşte aceasta „legea desăvârşită, aceea a libertății”. Ea este menționată în contrast cu Legea lui Moise. Legea mozaică este preocupată de stăpânirea impulsurilor naturii vechi. Ea este plină de fraze negative repetate adesea: „Să nu faci. ...” [Exodul 20.1-17]. Încercarea de a împlini toate aceste porunci era o povară pentru toți cei care se aflau sub această obligație (Matei 11.28 „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.“; Faptele apostolilor 15.10 „Acum deci, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, punând pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am fost în stare să-l purtăm?“). „Legea libertăţii”, dimpotrivă, se concentrează pe încurajarea și direcționarea noii naturi pentru a face lucruri pozitive, de care noua viață se bucură. Este caracterizată prin expresia „Să ne ...”. Nu este o povară pentru noua natură să facă aceste lucruri, pentru că ea se bucură să facă voia lui Dumnezeu descrisă în Cuvântul Său (Psalmul 40.8 „Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta, şi legea Ta este înăuntrul inimii mele“.“). În mod similar, pentru un cal este o libertate desăvârşită dacă i se dă fân să mănânce - este exact ceea ce îi place! Dar dacă unui câine i se dă fân să mănânce este o altă chestiune - ar fi orice, dar nu libertate pentru el. Deci, cel care umblă în Duhul se bucură să facă voia lui Dumnezeu; nu este nicio povară pentru el. Legea desăvârșită a libertății înseamnă că poruncile Domnului și dorințele credinciosului sunt aduse în armonie.

Ca o încurajare de a pune în practică Cuvântul lui Dumnezeu, Iacov le amintește ascultătorilor săi de răsplata actuală pentru cei care împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu. El spune: „va fi fericit în lucrarea lui”. Sensul de bază al cuvântului „fericit” este acela de a fi fericit. De aceea omul care umblă în adevăr va fi fericit în sufletul său, pentru că există o bucurie cunoscută doar de cei care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru, de altfel, este ilustrat de prima minune a Domnului Isus când a transformat apa în vin (Ioan 2.1-10). Faptul de a bea „apă” se referă în Sfânta Scriptură la împrospătarea prin intermediul Cuvântul lui Dumnezeu. „Vinul” în Sfânta Scriptură vorbește adesea despre bucuriile vieţii creștine. În lumina minunii, ar trebui să ne întrebăm: „Când s-a transformat apa în vin?” Nu a fost atunci când servitorii au turnat apa în vase, ci atunci când ei au ridicat acele vase și le-au dus la mai-marele mesei. La un moment dat, pe parcurs, în timp ce cărau apa, aceasta s-a transformat în vin. În același mod vom avea parte de bucurie, dacă punem în practică Cuvântul lui Dumnezeu în umblarea noastră zilnică.

Un test întreit al autenticităţii

Există pericolul ca în exterior să te declari de partea credinţei, fără ca lăuntric să existe ceva real. De aceea Iacov se referă la faptul că credinţa unui om trebuie să fie pusă la probă. El spune:

Iacov 1.26,27: Dacă cineva gândeşte că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi amăgeşte inima, religia acestuia este deşartă. Religia[2] curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu Tatăl este aceasta: a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor, a se păstra neîntinat de lume.

Aceste versete arată: este foarte posibil ca o persoană să pară în exterior a fi un credincios adevărat, în timp ce nu există o realitate interioară. De aceea Iacov prezintă trei lucruri prin care orice mărturisire de slujire divină adevărată poate fi testată. El ne spune că există o dovadă infailibilă pentru credința în viața unei persoane. Domnul a vorbit despre aceasta în slujba Sa: „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7.16,20).

  • Stăpânirea de sine: Primul punct este stăpânirea de sine. Dacă cineva mărturiseşte că „slujeşte lui Dumnezeu”, dar nu-și poate controla limba, atunci aceasta este un semn revelator că s-ar putea să nu fie deloc un credincios adevărat. Nimicnicia slujirii sale divine este demascată, slujirea lui pentru Dumnezeu nu este nimic mai mult decât o un spectacol „deșănțat”. El se înșală singur.
  • Dragoste şi compasiune: Al doilea lucru este dragostea și compasiunea. Dacă credința unei persoane este autentică, ea se va preocupa de cei care suferă, iar acest lucru se va vedea în viața ei într-un fel sau altul printr-o atitudine binevoitoare faţă de cei aflați în nevoie - adică „orfanii” și „văduvele”.
  • Sfinţenia personală: Al treilea punct este sfințenia personală. Acesta va fi un rezultat al separării practice de lume. În cazul în care credința unui omul este autentică, atunci el va fi atent la legăturile sale și „se va păstra neîntinat de lume”.

Autenticitatea credinței în Dumnezeu și în Cuvântul Său va fi astfel arătată într-un mod corespunzător (Iacov 1.26 „Dacă cineva gândeşte că este religios şi nu şi înfrânează limba, ci îşi amăgeşte inima, religia acestuia este deşartă.“) și în acte de caritate față de cei nevoiași (Iacov 1.27a „Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu Tatăl este aceasta: a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor, a se păstra neîntinat de lume.“) precum și în sfințenia personală, menținută prin despărțirea de lume (Iacov 1.27b „Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu Tatăl este aceasta: a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor, a se păstra neîntinat de lume.“). Acest lucru arată că auzirea adevărului nu este un scop în sine; este doar începutul. Dumnezeu vrea o realitate interioară în poporul Său, care să ducă la practicarea adevărului (Psalmul 51.7 „✡ Curăţeşte-mă de păcat cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.“).


Tradus de la: Der Jakobusbrief (1)
Tradus din The Epistle of James

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare

Adnotare

[1] J.N. Darby, Collected Writings, vol. 17: Practical Reflections on the Psalms – Book 1a, pag. 11.

[2] Cuvântul „religie” este folosit aici în sensul de mărturisirea apartenenţei la anumite convingeri şi învăţături religioase.


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen