Din remarcile anterioare s-a putut vedea cum chemarea poporului lui Dumnezeu îşi trage existenţa din natura binecuvântărilor lor şi din natura speranţei, care le-a fost pregătită.

Binecuvântările pământeşti şi făgăduinţele pământeşti, care au fost date israeliţilor, au făcut chemarea lor să fie o chemare pământească. Binecuvântările spirituale din cer şi speranţa credincioşilor în Domnul Isus fac chemarea lor să fie o chemare cerească.

Dar există un adevăr de o natură deosebită cu privire la Adunare (Biserică) şi la relaţia ei cu Hristos, şi cum stă ea în El înaintea lui Dumnezeu, un adevăr care deschide privilegii care au o orânduială mai înaltă chiar decât aceea despre care este vorba în epistola către Evrei. Şi acestea fac chemarea Adunării (Bisericii) să fie în mod necesar cerească, cu toate că această expresie specială nu se întâlneşte în locurile din Scriptură care se referă la ea.

Acest adevăr este numit „taina”; şi eu sunt pe deplin convins că adevărata natură a Adunării (Bisericii) nu poate fi înţeleasă, dacă nu se are o cunoaştere clară a adevărurilor pe care le cuprinde noţiunea „taină” şi care o caracterizează.

Voi încerca să arăt pe scurt în diverse pasaje ceea ce eu consider important din punct de vedere practic cu privire la „taină”:

1. Ea se referă la natura şi poziţia înaltă a Adunării (Bisericii).
2. Din ea sunt trase motivaţiile cele mai înalte pentru o umblare sfântă şi spirituală.
3. Adorarea şi slujirea se văd prin ea în adevărata lor valoare.
4. Interpretarea şi aplicarea corectă a Scripturi depind de atenţia acordată însuşirilor specifice tainei.

Epistola către Efeseni şi epistola către Coloseni conţin afirmaţiile cele mai complete şi cele mai directe referitoare la taină, cu toate că şi în celelalte epistole se fac referiri la ea. Vreau să studiem acum adevărurile cuprinse în ea.

În Efeseni 1.8,9 „(8) pe care l-a făcut să prisosească faţă de noi în toată înţelepciunea şi priceperea, (9) făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi,“ citim că Dumnezeu a făcut harul Său „să prisosească faţă de noi în toată înţelepciunea şi priceperea, făcându-ne cunoscut taina voii Sale”. În versetul zece ne este explicat ce este această taină, şi anume „pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune împreună sub un Cap, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ”. Deci „taina voii Sale” cuprinde planul complet al lui Dumnezeu de binecuvântare în aceste două sfere. Însă după aceea apostolul vorbeşte despre Hristos şi Adunare (Biserică) şi spune: „Taina aceasta este mare” (Efeseni 5.32); şi pretutindeni în aceste epistole şi în celelalte scrieri, unde el foloseşte această noţiune, el o face cu referire la acele adevăruri care sunt în legătură directă cu Adunarea. Să cercetăm aceasta:

1. Taina se referă la fiinţa şi poziţia înaltă a Adunării (Bisericii)

Aceste epistole, la fel ca celelalte scrieri, vestesc răscumpărarea, împăcarea, iertarea păcatelor prin sângele vărsat la cruce, precum şi speranţa cerească a credincioşilor în Hristos, însă pe o bază deosebită şi diferită – nu numai că Hristos a murit pentru noi, ci că noi am murit cu El şi am înviat împreună cu El.

• Coloseni 2.12: … înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea [textual: puterea activă a] lui Dumnezeu.

• Coloseni 3.1,3,4: Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos …, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, …

• Efeseni 2.5,6: Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus. (vezi şi Coloseni 2.13,20 „Şi pe voi, care eraţi morţi în greşelile şi în necircumcizia cărnii voastre, v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile,“ „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli:“)

Învăţăm din aceste locuri din Scriptură, că despre Adunare (Biserică) se spune că ea a murit cu Hristos, a înviat împreună cu Hristos şi în El a fost aşezată în locurile cereşti – adusă la viaţă împreună cu El, da, că El este viaţa noastră. [Nota redacţiei: se fapt aceasta nu se spune despre Adunare (Biserică), ci despre credincioşii creştini ca persoane individuale, care apoi împreună constituie Adunarea; după părerea noastră se merge prea departe să se spună că Adunarea a murit.] Aceasta este caracteristica cea mai esenţială şi mai distinsă a tainei. Viaţă în Hristos – să fi una cu Domnul nostru înviat.

• Efeseni 5.30,32: … pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale. … cei doi vor fi un singur Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare.

• 1 Corinteni 6.17: Dar cel care se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El.

• Binecuvântările Adunării (Bisericii) sunt spirituale, partea ei este în cer în Hristos (compară cu Efeseni 1.2 „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos.“). [remarca redacţiei: şi aici nu este vorba de binecuvântările corporative ale Adunării, ci de binecuvântări individuale.]

• Adunarea este martor al înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu pentru domniile şi stăpânirile din locurile cereşti (compară cu Efeseni 3.10 „pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor în cele cereşti,“).

• Luptele ei spirituale sunt cu duhurile răutăţii din lumea cerească (vezi Efeseni 6.12 „pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti.“).

Toate acestea caracterizează fiinţa ei cerească; dar sunt şi alte privilegii de remarcat:

• Adunarea (Biserica) a fost aleasă în Hristos, înainte să fie puse temeliile lumii – înainte să înceapă timpul (Efeseni 1.4 „după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste;“; vezi şi 2 Timotei 1.9 „El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului Său plan şi harului care ne-a fost dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile veacurilor,“ şi Tit 1.2 „în speranţa vieţii eterne pe care Dumnezeu, care nu poate să mintă, a promis-o mai înainte de timpurile veacurilor;“); nu numai o ceată aleasă ci şi alegerea ei îşi are originea în planul veşnic al lui Dumnezeu, pe care El l-a întocmit în Hristos Isus (Efeseni 3.11 „după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru,“).
• „Rânduit dinainte pentru înfiere” (Efeseni 1.5). Înaintea lui Dumnezeu în toată desăvârşirea şi dragostea lui Hristos. „… împliniţi în El” (Coloseni 2.10). „Făcuţi plăcuţi [puşi într-o poziţie de har] în Cel Preaiubit” (Efeseni 1.6).
• „Pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii … pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 1.13; 4.30).
• În care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2.22).

Acestea sunt privilegiile minunate ale Adunării, care ne-au fost deschise prin revelarea tainei. Hristos ne este prezentat în epistola către Evrei în toate situaţiile şi slăbiciunile şi suferinţele noastre aici jos pe pământ; sau aşa cum El acolo sus în cer îngrijeşte pentru noi, în timp ce noi mergem prin pustie; dar prin revelarea tainei aflăm că noi suntem una cu Hristos în viaţă şi în binecuvântare şi am fost mutaţi cu El în cer. Chiar dacă aceasta este o realitate, ea ne este făcută cunoscut prin credinţă.

Pavel a fost unealta aleasă, ca să facă cunoscut Adunării (Bisericii) această „taină”. Lui i s-a încredinţat această administrare a harului lui Dumnezeu, aşa cum spun pasajele următoare:

• Coloseni 1.25,26: Am devenit slujitor al Adunării, potrivit administrării lui Dumnezeu care îmi este dată pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu: taina cea ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi.

• Efeseni 3.2-5: Mie mi-a fost dată administraţia harului lui Dumnezeu pentru voi: că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina … care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duhul.

• Efeseni 3.8,9: Mie … mi-a fost dat harul acesta, … să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu.

Dar mai este şi o altă caracteristică a tainei, pentru care apostolul s-a ostenit în mod deosebit s-o prezinte clar şi care, dacă este trecută cu vederea, ne-ar lăsa cu o înţelegere greşită a fiinţei Bisericii şi a dimensiunii tainei. Această caracteristică este: Cine sunt grupările din care este compus acest trup, care este unit cu Domnul Isus Hristos? Ca să răspundem satisfăcător la această întrebare, trebuie să studiem planurile trecute şi viitoare ale lui Dumnezeu cu privire la Israel; căci prin contrastul mare între rânduiala binecuvântărilor lui Israel şi cele ale Adunării (Bisericii) iese în evidenţă fiinţa deosebită a Adunării înaintea ochiului spiritual.

S-a revelat clar că Israel trebuia să fie centrul acţionării lui Dumnezeu şi al planurilor Sale cu pământul (Deuteronomul 32.8 „Când Cel Preaînalt împărţea naţiunilor moştenirea lor,când despărţea pe fiii oamenilor,a aşezat hotarele popoarelordupă numărul fiilor lui Israel.“). Am văzut cum ei au fost recunoscuţi de Dumnezeu ca popor deosebit al Său (Exodul 19.5,6 „(5) Şi acum, dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi comoara Mea deosebită dintre toate popoarele, pentru că tot pământul este al Meu. (6) Şi Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă». Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel“.“), am citit despre domnia lor asupra celorlalte popoare, care le-a fost făgăduită, şi despre natura binecuvântărilor lor (Deuteronomul 28.1-13).

Şi cu toate că Israel este acum Lo-Ami [nu-i poporul Meu: Osea 1.9 „Şi Domnul a zis: „Pune-i numele Lo-Ami, pentru că voi nu-Mi sunteţi popor şi Eu nu voi fi pentru voi.“] şi este împrăştiat în toată lumea, s-a revelat clar că el va trebui restabilit, că lui i se va ierta şi fiecare făgăduinţă, care i-a fost dată, va trebui să se împlinească. „Şi Răscumpărătorul va veni pentru Sion şi la cei din Iacov care se vor întoarce de la fărădelege” (Isaia 59.20,21). Israel va trebui atunci să stea ca popor în glorie deosebită, păgânii vor trebui să se plece înaintea lui şi să-i slujească, şi orice popor, care nu vrea să-i slujească, va trebui să piară (Isaia 60.12 „Pentru că naţiunea sau împărăţia care nu-ţi va sluji va pieri şi naţiunile acelea vor fi pustiite cu desăvârşire.“).

În afară de aceasta Ierusalim va fi centrul adevăratei închinări. „Multe popoare vor merge şi vor zice: «Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov; şi El ne va învăţa căile Sale şi vom umbla pe cărările Sale». Pentru că din Sion va ieşi legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2.3). „Cortul Meu va fi peste ei; şi Eu le voi fi Dumnezeu, şi ei Îmi vor fi popor. Şi naţiunile vor cunoaşte că Eu, Domnul, sunt Cel care sfinţesc pe Israel, când locaşul Meu cel sfânt va fi în mijlocul lor pentru totdeauna” (Ezechiel 37.27,28).

Scos în relief prin mărimea naţională şi glorie, scos în relief în privilegiile religioase, ei vor fi întotdeauna un popor clar demarcat, în timp ce adevărul şi binecuvântarea vor curge din Ierusalim, şi „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă fundul mării. Şi va fi aşa: în ziua aceea, rădăcina lui Isai va sta ca steag al popoarelor; naţiunile o vor căuta şi locul său de odihnă va fi glorios” (Isaia 11.9,10).

Nu trebuie să citez mai multe locuri, căci acesta este un adevăr bine cunoscut. Hristos este Izvorul tuturor acestor binecuvântări, atât pentru Israel cât şi pentru păgâni. „El este Mântuitorul lui Israel”, Mijlocitorul noului legământ pentru ei; dar El a fost dat şi pentru ca să fie „Lumina naţiunilor” şi mântuirea lui Dumnezeu până la marginile pământului (Isaia 49.6 „Şi El zice: „Este puţin să fii robul Meu, ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să întorci pe cei păstraţi ai lui Israel; te voi da şi ca lumină a naţiunilor, ca să fii mântuirea Mea, până la capătul pământului“.“).

Vechii profeţi vorbesc categoric despre aceste două puncte. Aceasta este rânduiala binecuvântării viitoare – în timp ce diferenţa între iudei şi păgâni în cadrul binecuvântării generale există încă şi va fi permanent păstrată. Esenţa unică în felul ei a „tainei” dă toate acestea la o parte în timpul administrării tainei. Israel este lipsit pentru un timp de privilegiile lui mari, deoarece el a respins pe Hristos, şi stă pe aceeaşi treaptă cu toţi păcătoşii.

Predica despre Isus Hristos potrivit revelării tainei se adresează la toţi, iudei şi păgâni, ca păcătoşi pierduţi şi din ambele grupe adună o ceată de credincioşi, care primesc aceleaşi privilegii, au parte de aceeaşi viaţă şi aceleaşi făgăduinţe în Hristos, aparţin aceluiaşi trup şi toţi sunt în aceeaşi măsură comoştenitori. Cei care erau departe (păgânii) şi cei care erau aproape (iudeii) au acum prin Hristos aceeaşi intrare printr-un Duh la Tatăl: „El …, care din cei doi a făcut unul şi a surpat zidul din mijloc al îngrădirii, … pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia. Şi El a venit, a vestit Evanghelia păcii; pace vouă celor de departe şi pace celor de aproape. … Aşadar nu mai sunteţi [voi păgânii] străini şi locuitori temporari [fără drept de cetăţenie], ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu” (Efeseni 2.14-19).

Nu având parte de privilegiile iudaice, ci a fi împreună în binecuvântările noi tocmai descrise: toate acestea erau ciudate în urechile credincioşilor iudei, da, la început chiar şi ale apostolilor; ele erau total contrare rânduielii binecuvântări pe care ei o căutau.

Ei erau foarte inerţi în a duce Evanghelia la păgâni. Petru a fost condus să facă aceasta în urma viziunii cu faţa de masă de in şi prin discuţia lui cu Corneliu, şi după aceea i s-a cerut de adunarea din Ierusalim să dea socoteală pentru cele făcute, chiar dacă după aceea ei s-au bucurat cu bucurie mare că „Dumnezeu a dat şi naţiunilor pocăinţa spre viaţă” (Faptele apostolilor 11.18).

Aceasta face suplimentar clar că taina nu era cunoscută bisericii de Rusalii de la început [remarca redacţiei: prin aceasta este vorba de biserica din timpul de după coborârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii şi până la începutul slujirii lui Pavel în lucrarea de vestire a tainei.] A fost predicată Evanghelia cu vestirea morţii şi învierii lui Isus şi înălţarea Lui ca Domn şi Hristos, răscumpărarea prin Numele Lui, iertarea păcatelor şi făgăduinţa Duhului Sfânt pentru toţi credincioşii; însă a fost rezervat pentru Pavel, după ce Ierusalimul a respins mărturia prezentată lui, să dezvăluie privilegiile mari şi deosebite care au fost deschise acum pentru credincioşi.

Însuşirile remarcabile ale „tainei”, care constituie esenţa reală a Adunării (Bisericii), sunt:

• Părtăşia la viaţa de înviere a lui Hristos
• Înviat împreună cu El
• Aşezat împreună cu El în cer
• Binecuvântat în El cu tot felul de binecuvântări spirituale în cer
• Martor pentru puterile şi autorităţile din lumea cerului
• Lupta cu duhurile răutăţii din lumea cerului
• Speranţa gloriei cereşti
• Nici o deosebire între iudei şi păgâni
• Amândoi mădulare ale unui singur trup şi acest trup este locuinţa Duhului Sfânt.

Acestea sunt puncte care nu pot fi neglijate fără să se lezeze caracterul complet al „tainei”.

Deosebit de bogat în binecuvântare este adevărul, pe care epistola către Evrei ni-l dă ca învăţătură; în multe privinţe mai necesar pentru experienţele noastre zilnice, decât orice altă parte a Scripturii, şi cu toate acestea acolo nu se învaţă privilegiile depline şi esenţa unică în felul ei a Adunării (Bisericii): în timp ce epistola tratează, de exemplu, detaliat „chemarea cerească”, un principiu sau un adevăr în legătură cu ea nu ar fi lezat sau minimalizat, dacă nici un păgân nu ar fi intrat în binecuvântările ei. Însă păgânii constituie o parte componentă a „tainei”, şi locul, pe care ei îl ocupă în ea, trebuie arătat clar, pentru ca să fie integraţi în esenţa tainei.

2. Cele mai mari motive pentru o umblare sfântă şi spirituală rezultă din taină

Căci noi învăţăm clar, că noi suntem oameni care au murit şi au înviat; că noi suntem una cu Hristos – „binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos” (Efeseni 1.3); că noi posedăm o viaţă, o natură nouă, singura care poate avea părtăşie cu El, Cel care este viaţa noastră. Deci noi suntem chemaţi să umblăm ca cetăţeni ai cerului şi totuşi pe pământ. Cât de categorică este Scriptura în privinţa aceasta!

• Coloseni 3.1-5: Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus … gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu … Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ (vezi şi Romani 6).

Când apostolul ne îndeamnă să nu ne minţim unii pe alţii, atunci el face aceasta pe baza naturii vieţii noi şi a unităţii trupului – „pentru că v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte în cunoştinţă, după chipul Celui care l-a creat” (Coloseni 3.9,10), „cel creat după Dumnezeu este în adevărata dreptate şi sfinţenie. De aceea, fiindcă aţi lepădat minciuna, … pentru că suntem mădulare unii altora” (Efeseni 4.24,25).

Pe de altă parte dragostea lui Hristos pentru Adunare şi unitatea Lui cu ea ca trup al Său este motivul bogat în binecuvântare, recomandat cu insistenţă soţului ca s-o iubească şi s-o îngrijească pe soţia lui ca pe propria carne. Subordonarea Adunării faţă de Hristos este pentru soţie modelul pentru subordonarea ei faţă de soţul ei (Efeseni 5.22-24 „(22) Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului, (23) pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. (24) Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate.“).

Adunarea (Biserica) este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, şi trupurile noastre sunt templul Duhului Sfânt. Ce motiv să glorificăm pe Dumnezeu în trupul nostru şi în duhul nostru, şi cu câtă grijă şi temere de Dumnezeu ar trebui să umblăm, ca să nu întristăm pe Duhul Sfânt, cu care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării (1 Corinteni 6.18,19 „(18) Fugiţi de curvie! Orice păcat pe care l-ar face un om este în afara trupului; dar cel care curveşte păcătuieşte împotriva propriului trup. (19) Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi voi nu sunteţi ai voştri?“; Efeseni 4.30 „Şi nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.“)! În mod deosebit prin „taină” aflăm harul suveran al lui Dumnezeu. Noi suntem luaţi în binecuvântările ei „spre lauda slavei harului Său … după bogăţia harului Său. … Prin har aţi fost mântuiţi.” Ca urmare principiile harului trebuie să regleze umblarea noastră aici: să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri; să facem bine celor care ne urăsc; să nu ne împotrivim celor care ne fac rău; să iertăm celor care ne rănesc, „aşa cum Dumnezeu ne-a iertat din pricina lui Hristos”.

Din cele spuse deja se poate vedea cum adevărul acesta are efect în orice privinţă asupra umblării noastre. Ce forţă de despărţire este în el, dacă noi am învăţat din principiile „chemării cereşti”, că drumul nostru în lume este acela al unui pelerin şi străin, că noi nu putem lua parte la uneltirile şi politica ei, cu atât mai mult atunci când învăţăm că noi am murit faţă de lume şi că într-adevăr suntem în lume, însă suntem cetăţeni ai cerului. Aceasta nu ne scoate afară din relaţiile în care Dumnezeu ne-a aşezat, şi nici nu ne învaţă să fim pustnici şi să neglijăm obligaţiile pe care le avem, ci să acţionăm conform principiilor lui Dumnezeu, în timp ce le împlinim. Este adevărat, că noi nu putem introduce principiile Lui în părtăşia cu lumea; oamenii lumii acesteia nu ne vor dori, dacă vom încerca să facem aceasta: noi nu ne putem uni cu ei fără să coborâm nivelul sfinţeniei, care ne-a fost dat. Însă prin faptul că ne ţinem departe de mersul lumii, de energia ei şi de aşteptările ei nejustificate, duhul nostru va deveni liber de rătăcirile ei şi distragerile ei şi vom fi mai bine capabili să exprimăm pe Hristos în tot ceea ce facem. Hristos este al nostru „în chemarea cerească a lui Dumnezeu” (Filipeni 3.14), şi aceasta condamnă orice gândire legată de pământ şi orice plăceri carnale şi ne învaţă să avem o orientare cerească, mai cu seamă să aşteptăm pe Mântuitorul nostru, pe Domnul Isus Hristos, din cer.

Este o „chemare sfântă” (2 Timotei 1.9): „Pentru că Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie” (1 Tesaloniceni 4.7). Este o chemare la glorie: Dumnezeu „v-a chemat prin Evanghelia noastră ca să dobândiţi gloria Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 2.14). „V-am îndemnat să umblaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi gloria Sa” (1 Tesaloniceni 2.12).

3. Adorarea şi slujirea sunt puse în adevărata lor lumină prin taină

În epistola către Evrei adoratorii sunt solicitaţi să se apropie de Dumnezeu curăţiţi de păcate, cu deplină îndrăzneală, prin sângele lui Isus, al Aceluia care a făcut ispăşirea pentru ei şi care nu Se ruşinează să-i numească fraţi, şi ca Mare Preot al lor stă pentru ei în prezenţa lui Dumnezeu.

Ce binecuvântare minunară este aceasta: creatura este adusă aproape de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei! Însă noi ne apropiem într-o natură şi relaţie mult mai bogată în binecuvântare, aşa cum ne învaţă „taina”: ca şi copii avem intrare la Dumnezeu ca Tată al nostru: „plăcuţi [puşi într-o poziţie de har] în Cel Preaiubit” (Efeseni 1.6), „în care avem îndrăzneală şi intrare cu încredere, prin credinţa în El” (Efeseni 3.12). „Vedeţi ce dragoste ne-a dat Tatăl, să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3.1). Deci în timp ce noi ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu în duhul înfierii cu încredere copilărească şi inimile noastre ar trebui să fie conştiente de simţămintele fericite şi gândurile, care sunt legate cu această relaţie, noi ar trebui să ne apropiem de El cu reverenţă şi niciodată să nu uităm că noi, deşi suntem copiii Lui, suntem încă creaturi în prezenţa Dumnezeului veşnic, „măreţ în sfinţenie, înfricoşător în laude, înfăptuind minuni” (Exodul 15.11).

Duhul Sfânt este puterea adorării aduse de noi. „Prin El avem şi unii şi alţii intrare la Tatăl, într-un singur Duh” (Efeseni 2.18). „Rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere” (Efeseni 6.18). „Rugaţi-vă prin Duhul Sfânt” (Iuda 20). În lumina tainei putem deci recunoaşte ţelul pe care-l urmărea Domnul în discuţia cu femeia samariteancă, când El vorbea despre adevărata natură a adorării şi a darului Duhului.

Însă baza oricărei adorări este împăcarea şi pacea cu Dumnezeu. Cât de completă este această bază prin „taina”! Dacă eşti una cu Hristos, adus la viaţă şi înviat cu El, atunci întrebarea referitoare la primire este clarificată pentru totdeauna. Dacă credinţa nu a apucat aceasta şi nu se vede lucrarea terminată a lui Hristos, atunci carnea va lucra mereu şi va căuta altceva, în care ea se poate lăuda.

Se pare că credincioşii din Colose aveau nevoie de o atenţionare, în mod deosebit cu privire la aceia care puteau să-i înşele prin vorbiri ademenitoare, şi Pavel arată cum adevărul despre „taină” duce la căderea tuturor argumentelor acelora. El a dus o luptă mare pentru ei, „pentru ca să le fie încurajate inimile, fiind strâns uniţi în dragoste, şi pentru toate bogăţiile siguranţei depline a înţelegerii, pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei. … Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filosofie şi amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2.2,3,8).

Putem împărţi această atenţionare în patru părţi diferite:

1. Filosofia sau înţelepciunea şi raţiunea omenească
2. Amăgirea deşartă – superstiţia
3. Tradiţia sau porunci ale oamenilor
4. Principiile lumii – regulamente/rânduieli

1. Filosofia
   doreşte să stabilească prin raţiunea omenească ce Îi place şi ce nu Îi place lui Dumnezeu, în loc să primească în credinţă smerită ceea ce Dumnezeu a revelat. Ea caută să înalţe puterile duhului omenesc şi doreşte cu sentiment de mândrie să ascundă stricăciunea naturii umane şi starea nenorocită, distrusă, în care păcatul a adus omenirea.

2. Amăgirea deşartă
   Probabil superstiţia recunoaşte distrugerea, caută însă un alt drum pentru înlăturarea răului. Filosofia tinde spre necredinţă, însă ea poate sfârşi în superstiţie, dacă conştiinţa devine neliniştită.

   „Nimeni să nu vă facă să pierdeţi premiul, făcându-şi voia lui însuşi în smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în cele pe care nu le-a văzut, îngâmfat zadarnic prin gândirea cărnii sale” (Coloseni 2.18). Superstiţia funcţionează în felul acesta: smerenie aparentă mare, elogierea îngerilor. Dumnezeu spune, că El este singurul căruia trebuie să I se aducă adorare. Hristos este singurul mijlocitor, şi despre El se spune: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine” (Evrei 1.6). Însă superstiţia, îngâmfată zadarnic prin gândirea cărnii sale, caută ajutorul acelora care sunt numiţi „duhuri slujitoare” (Evrei 1.14), şi se închină lor; şi pentru că se închină lor, caută să convingă că este smerită – însă prin toate acestea Hristos este tratat dispreţuitor.

   O altă formă de superstiţie este neglijarea sau chinuirea trupului. Dar s-a spus destul, pentru a descrie natura şi felul de acţionare al superstiţiei. Ea pătrunde în totalitate în lucrurile nevăzute, are o aparenţă de înţelepciune prin evlavia aleasă de ea însăşi, dar ea rezultă dintr-o inimă stricată şi „satisface numai carnea” (Coloseni 2.18-23). Avocaţii unui astfel de sistem pot părea plini de o sfinţenie adâncă, şi severitatea disciplinei lor şi a lepădării de ei înşişi şi serviciile lor divine solemne şi impozante au scopul de a produce un efect asupra duhului natural şi de a excita venerarea lui; însă omul spiritual îşi dă seama de adevărata ei natură, „carnea”, şi ştie că toate acestea iau locul lui Hristos şi al lucrării Sale şi că lipseşte credinţa simplă în El şi în sângele Lui preţios.

3. Tradiţia (sau poruncile oamenilor)
   Impune ori ascultarea de poruncile Legii, pe care Dumnezeu a rânduit-o odinioară, ori caută chiar să facă ceva obligatoriu, pentru care în Scriptură nu este nici o autoritate. Domnul arată esenţa tradiţiei şi la ce conduce ea în evanghelia după Marcu 7.

   De îndată ce se permite ca ceva făcut de oameni să devină autoritate şi obligaţie pentru conştiinţă (indiferent cât de simplu şi nevătămător ar părea) – în momentul în care acel ceva ocupă în suflet locul care se cuvine lui Dumnezeu şi Cuvântului Său, devine veneraţie goală, micşorează autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi pregăteşte duhul pentru a da la o parte Cuvântul şi a îndeplini formalităţi (Marcu 7.1-8). Dar să luăm seama la stadiul următor, la care conduce tradiţia. După ce ea a pus poruncile omeneşti pe aceeaşi treaptă cu poruncile lui Dumnezeu, renunţă curând la acestea din urmă şi instituie în cele din urmă ceva care este în opoziţie directă cu Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-L pe acesta fără efect. Ea anulează poruncile lui Dumnezeu, pentru ca poruncile omeneşti să poată fi respectate. Cele două se ciocnesc. Dumnezeu porunceşte, de exemplu, copiilor să onoreze pe tatăl lor şi pe mama lor, iar tradiţia spune: „nu, noi suntem liberi să le ajutăm sau nu” (Marcu 7.1-13).

4. Principiile lumii, rânduieli
   S-a spus destul, ca să se arate înclinarea mare a inimii de a ţine cu tărie la rânduieli, şi care este motivul pentru aceasta.

   Apostolul pare să fi avut în vedere o afirmaţie, care era foarte răspândită în zilele acelea: „Dacă nu sunteţi circumcişi după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi” (Faptele apostolilor 15.2). Să observăm cum adevărul tainei eliberează imediat sufletul de astfel de învăţături. De ce? „În care [Hristos] aţi şi fost circumcişi … în circumcizia lui Hristos, fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, … v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile, după ce a şters înscrisul cu porunci, care era împotriva noastră, care ne era potrivnic, şi l-a înlăturat din cale, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2.11-14). Ce răspuns triumfal la o astfel de învăţătură! Carne, băuturi, zile de sărbătoare, luni noi, sabate – toate înlăturate din cale prin acelaşi adevăr; „care sunt o umbră a lucrurilor ce aveau să vină; dar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2.17). „În El aţi fost aduşi la plinătate.” El este marele sacrament [joc de cuvinte: „ordinance” = sacrament, dar şi rânduială / prescripţie]. „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” (Coloseni 2.20).

Dacă studiem lumina pe care taina o aruncă asupra lucrurilor, atunci sunt două lucruri, pe care trebuie să le păstrăm în amintire:

1. Plinătatea lui Hristos, a Capului trupului, care este Adunarea (Biserica). 
2. Adunarea (Biserica) este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul

1. Hristos este nu numai Capul Adunării (Bisericii), ci El „ca şi Cap peste toate a fost dat Adunării” (Coloseni 1.21,22)
   

   După ce El a triumfat peste toate puterile, El este Capul tuturor puterilor şi autorităţilor, şi „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9,10).  Când El S-a suit în înălţime, El a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor. El S-a înălţat peste toate cerurile, pentru ca El să umple toate, şi a rânduit „apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor”, pentru păzirea lor de înşelători şi pentru creşterea lor în toate privinţele spre El, Cel care este Capul, „din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste” (Efeseni 4.8-16). La fel şi în Coloseni 2.19 „şi neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu.“, unde vedem că tot ce este pentru hrană, pentru unitate şi spre creşterea trupului vine de la Hristos, Capul. Dacă lucrul acesta este necunoscut sau de îndată ce credinţa slăbeşte, se înalţă puterea, înţelepciunea şi calificarea omenească; şi în loc să se creadă în plinătatea Capului, se sprijină pe ele.

2. Este un singur trup şi un singur Duh 

   Duhul Sfânt locuieşte în trup, şi din puterea şi lucrarea Lui, prin aceea că El împarte fiecăruia aşa cum vrea El – din activitatea Lui nemijlocită şi directă are loc orice lucrare de slujire.Lucrarea Duhului este prezentată mai deplin în 1 Corinteni 12, în timp ce în epistola către Efeseni şi epistola către Coloseni suntem îndrumaţi să vedem mai mult plinătatea Capului. Deci baza oricărei lucrări este: plinătatea Capului şi desfăşurarea activităţii Duhului Sfânt, care locuieşte în trup. Legătura între adevărata esenţă a Adunării şi slujire este aşa de strânsă, că păreri greşite despre prima vor conduce foarte probabil la păreri incomplete despre a doua.

4. Interpretarea şi aplicarea corectă a Scripturi depind de atenţia acordată însuşirilor specifice ale tainei.

Nu se poate tăgădui, că Sfânta Scriptură ne prezintă istoria unui popor [Israel] sfânt, credincios, care suferă din pricina loialităţii, dar despre care nu se poate spune că el savurează privilegiile Adunării (Bisericii). Dacă se spune că aceste scrieri [cărţile Vechiului Testament] se referă la unii din poporul lui Dumnezeu înainte de Hristos – atunci trebuie scoasă în evidenţă natura lor diferită: ei simt cum mâna lui Dumnezeu apasă greu asupra lor, că ei suferă pentru fărădelegile lor (cu toate că ei acum în inimile lor sunt dedicaţi absolut cu fidelitate lui Dumnezeu); ei Îl cheamă să nu-i lepede pentru totdeauna, să nu-Şi ascundă faţa de ei, ci să-i cureţe de păcatele lor. Este clar, ei nu sunt în poziţia de împăcare şi primire, sau ei nu ştiu nimic despre aceasta. Vedem deci imediat cât de nepotrivite ar fi astfel de afirmaţii pe buzele acelora care sunt una cu Hristos şi stau în toată buna plăcere şi primire despre care ne învaţă taina, că noi suntem aşezaţi în ele. În timp ce noi tragem multe învăţături şi foloase mari din ele şi prin ele învăţăm multe despre Dumnezeu şi căile Lui, ne-am îndepărta cu totul de principiul harului, dacă experienţele noastre ar fi ca ale lor. De aceea necesitatea să ţinem cu tărie la principiile chemării noastre, pentru ca noi să nu aplicăm spre paguba sufletului nostru astfel de pasaje din Scriptură.

Pe de altă parte aceşti credincioşi se roagă pentru răzbunare pe vrăjmaşii lor – ei cheamă judecata dreaptă a lui Dumnezeu să vină asupra lor. Toate acestea stau în contrast mare cu starea inimii acelora care cunosc harul lui Dumnezeu şi cărora le-a fost poruncit să ierte pe oricine şi să se roage pentru vrăjmaşii lor. Speranţa lor este pământească – împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute părinţilor. Această speranţă nu păzeşte inima noastră în suferinţă, ci speranţa cerească, cea care ne-a fost pregătită, ne păzeşte inima. Vedem în cântarea de laudă a lui Zaharia cum arătau aşteptările unui iudeu temător de Dumnezeu şi la ce se aştepta el prin adevărul lui Hristos (Luca 1.68-79). Noi, dimpotrivă, aşteptăm revenirea lui Hristos, ca să ne ia la Sine, ca să intrăm în casa Tatălui Său. Atâta timp cât El nu a venit, este timpul de necaz: el poate avea intensităţi diferite, însă soarta caracteristică a Adunării (Bisericii) pe pământ este necaz: „În lume veţi suferi prigoane!”

Dacă punem înc-odată înaintea ochilor ce am spus cu privire la anumite scrieri şi aplicarea lor la sfinţii din timpurile de demult – dacă aceste scrieri descriu experienţele acelor sfinţi, care le vor folosi înainte de revenirea Domnului nostru Isus Hristos în glorie şi care vor primi răscumpărarea şi primirea la venirea Sa -, trebuie să fim foarte precauţi să nu confundăm pe aceşti sfinţi cu Adunarea (Biserica), sau să tragem concluzia că ei vor fi cândva cu Adunarea (Biserica) din cauza credinţei lor şi a devotamentului lor. Prin „anumite scrieri” mă refer în mod deosebit la profeţi şi la Psalmi, chiar dacă există şi alte scrieri, la care se referă aceste remarci, pe care acei cititori, care s-au preocupat cu ele, le recunosc uşor.

Am parcurs ceea ce am considerat eu necesar să fie remarcat şi de reţinut cu privire la chemarea cerească şi la taină. În lumina tainei vedem ce a intenţionat Domnul în discuţia Sa cu ucenicii Săi şi în îndrumarea suplimentară pe care Ioan a notat-o în mod deosebit în capitolele 14 până la 16 din evanghelia sa, la care este vorba de prezenţa şi misiunea Duhului Sfânt în Adunarea (Biserică), de care trebuie neapărat să ţinem seama în strângerile laolaltă pentru adorare şi slujire.

Prima epistolă a lui Ioan este în concordanţă cu această temă, conducându-ne până la izvorul tuturor binecuvântărilor noastre, şi anume la dragostea lui Dumnezeu şi la cunoaşterea acesteia, precum şi unităţii noastre cu Hristos, şi la puterea şi izvorul poruncii noi din noi.

Tradus de la: Welche Verbindung besteht zwischen dem "Geheimnis" und der "himmlischen Berufung"?
Titlul original: „What is meant by ‘the Mystery’; and what connexion is there between it and ‘the Heavenly calling’?“
din The Present Testimony, Anul 1, 1849, pag. 17–32

Traducere: Ion Simionescu