Romani 5.8-11: Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânie. Căci dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.

Aceste versete ne arată pe de o parte cine eram noi: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dar ele ne arată şi ce am devenit noi: împăcaţi. Noi nu trebuie să aşteptăm până ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ştim în ce relaţie stăm noi cu Dumnezeu, ci noi putem şti deja acum, că am fost împăcaţi. Pentru Dumnezeu este foarte important ca noi să ştim aceasta. De aceea El ne confirmă încă o dată în versetul 11: „prin care am primit acum împăcarea”.

Deci noi nu am fost reaşezaţi într-o stare de nevinovăţie, în care se afla Adam odinioară, ci noi am fost aduşi la Dumnezeu în aşa fel că noi am putut cunoaşte pe Dumnezeu ca Dumnezeu al dragostei (Romani 5.8 „dar Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.“). Da, dragostea lui Dumnezeu a fost chiar „turnată în inimile noastre” (Romani 5.5). Dragostea lui Dumnezeu a fost gata să se arate faţă de vrăjmaşi în Darul cel mai mare pe carte dragostea putea să-l dea: mai mare decât prin dăruirea propriului Său Fiu în moarte pentru vrăjmaşi nu se putea arăta. Şi această dragoste este aşa de mare, că ea sfârşeşte orice vrăjmăşie în inimile noastre.

Însă moartea Fiului era nu numai o dovadă a dragostei, ea era şi singurul mijloc prin care toate obstacolele, care stăteau în calea împăcării noastre, să poată fi total înlăturate într-un mod drept, şi anume prin ispăşirea păcatelor şi prin judecata asupra vrăjmăşiei noastre. Ca urmare inevitabilă a împăcării, oamenii, care printr-o lucrare aşa de minunată au fost aduşi într-o astfel de relaţie de dragoste, vor fi desigur salvaţi şi din toate relele şi pericolele vieţii acesteia. Aceasta are loc prin viaţa lui Isus, care a triumfat asupra morţii, şi prin faptul că El trăieşte acum, ca să ne ajute. De aceea se spune în epistola către Evrei 7.25: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu, pentru că trăieşte pururi, ca să mijlocească pentru ei.”

Toate acestea fac ca noi să ne lăudăm acum cu un astfel de Dumnezeu. Este aşa de minunat, că avem un astfel de Dumnezeu: „Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea” (Romani 5.11). Aceasta înseamnă: Această relaţie nouă cu Dumnezeu ne umple cu mare admiraţie şi bucurie, care se revarsă din belşug în adorarea lui Dumnezeu. Ce schimbare: în loc să urâm pe Dumnezeu şi să ne temem, acum suntem entuziasmaţi că avem un Dumnezeu aşa de minunat! Cu acest verset din Romani 5.11 „Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.“ se atinge punctul culminant în epistola către Romani. Noi nu ne mai gândim la darul mare al împăcării – noi ne gândim la Acela care a dat această împăcare (Dumnezeu), şi la Acela prin care s-a realizat această împăcare (Hristos)! Noi suntem umpluţi de adorare şi admiraţie faţă de Dătătorul, care a întocmit un astfel de plan, un plan care depăşeşte orice capacitate de imaginaţie a omului. Mai mult nu poate fi. Dacă inimile sunt umplute de aceasta, atunci gura se revarsă (compară cu Luca 6.45 „Omul bun, din comoara bună a inimii lui, scoate ce este bun şi omul rău din comoara rea scoate ce este rău: pentru că din prisosul inimii vorbeşte gura lui.“). Şi atunci noi suntem nu numai mulţumitori pentru lucrarea de la cruce, ci noi suntem – avem voie să spunem odată aşa – mândri de Dumnezeu, care a întocmit planul împăcării, şi totodată ne gândim la Acela care la cruce a înfăptuit lucrarea de împăcare, Isus Hristos.

Când este vorba de baza iertării păcatelor, atunci Scriptura vorbeşte despre moartea lui Hristos. Când dimpotrivă este vorba de împăcare, atunci ea vorbeşte despre moartea Fiului lui Dumnezeu. Probabil aceasta este din cauză că în cazul împăcării este vorba de transformarea unei relaţii de înstrăinare, a unei relaţii de vrăjmăşie, într-o relaţie fericită de filiaţie, şi anume după modelul relaţiei între Dumnezeu şi Fiul Său. Pentru ca Dumnezeu să poată duce „mulţi fii la slavă” (Evrei 2.10), a trebuit ca Fiul să moară.

Partea anterioară Partea următoare

Tradus de la: Anbetung des Urhebers der Versöhnung (15)

Traducere: Ion Simionescu