Versete călăuzitoare: Efeseni 4.1-3 „(1) Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi, (2) cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste, (3) străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii.“
Efeseni 4.1-3: Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste, străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii.
Dacă sfinţii îşi dau silinţa să trăiască conform adevărului despre Adunare, aşa cum el este prezentat în Scriptură, şi se strâng laolaltă în părtăşie practică după modelul apostolic, nu trebuie să ne aşteptăm ca ei să fie lăsaţi în pace. Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al poporului Său este prea veghetor şi prea activ ca să permită aceasta.
Mai mult decât de abaterile evidente şi grosolane de la ordinea lui Dumnezeu avem de temut abaterile subtile de la adevăr şi de la simplitate. Acestea se dezvoltă aproape neobservate pe parcursul anilor şi treptat îşi găsesc loc în gândirea noastră, fără să fim întotdeauna conştienţi de acest fapt; până când în cele din urmă constatăm abaterea de la calea iniţială, corectă şi luptăm cu înverşunare pentru adevăr.
Pentru ilustrare numim trei puncte deosebite, pe care noi le-am constatat. În primul caz este vorba de adevărul despre „un singur trup”. Adevărul acesta este tratat în capitolele următoare: Romani 12; 1. Corinteni 10; 12-15; Efeseni 1 şi 4; Coloseni 1 şi 2. La citirea atentă şi studierea acestor pasaje constatăm că centrul de greutate al acestui adevăr este în direcţia: unitate, dragoste, să ai grijă unul de altul, să ţii seama unul de altul şi alte lucruri asemănătoare, dar care nu au nici o legătură directă cu problemele de Adunare cum ar fi menţinerea disciplinării şi ordinii. Efeseni 4.1-4 „(1) Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi, (2) cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste, (3) străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii. (4) Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre;“ îl putem interpreta ca un rezumat al aplicării apostolice şi transpunerea în practică a acestui adevăr.
Însă constatăm mereu că acest adevăr este cu totul altfel aplicat şi interpretat. Cu ani în urmă, pe când credincioşii, care trăiau conform adevărului Scripturii, creşteau la număr, ei se strângeau laolaltă în multe locuri în grupe. Se constată că adevărul despre unitatea trupului, ca şi celelalte adevăruri, determina relaţiile între ei aşa fel ca şi cum ei ar reprezenta în fiecare loc întreaga Adunare – cu toate că ei erau o minoritate mică, neînsemnată. Din aceasta s-a dedus (în mod corect, după cum credem noi), că în probleme de disciplinare şi alte chestiuni adunările locale au acţionat reprezentativ [remarca redacţiei: expresia aceasta poate fi înţeleasă foarte greşit] pentru toate celelalte adunări locale şi de aceea acţiunile lor trebuiau respectate, cu excepţia cazului în care ele erau în contradicţie evidentă cu Sfânta Scriptură. Unitatea trupului a fost folosită deci pe bună dreptate, ca să prevină independenţa şi dezordinea rezultată din aceasta.
Se pare că în ultimii ani această ultimă aplicare a adevărului despre existenţa unui singur trup a căpătat pentru mulţi o importanţă aşa de mare că prima semnificaţie, aşa cum o învaţă Scriptura, se pierde total din vedere. Pentru unii pare ca adevărul să fie de sine stătător, în loc să ţină seama că nu este vorba de nimic mai mult decât de o aplicare dedusă, care într-adevăr rezultă din Scriptură, dar nu este clar învăţată în ea.
De aceea în cazul unor greutăţi care au luat naştere a avut loc un efort mare în încercarea de a arăta că o grupă sau alta de sfinţi au părăsit fundamentul unui singur trup, deoarece au făcut un pas greşit, cum ar fi nerecunoaşterea unei sentinţe sau a unei acţiuni a unei adunări şi altele lucruri asemănătoare.
Dar se merge mai departe: prin excesul acordat aplicării derivate, care ascunde înţelesul primar, adevărul despre unitatea trupului este într-adevăr determinativ pentru excludere şi respingere, dar nu mai este pentru primire. Cine a auzit că o adunare primeşte pe un credincios, dar care apoi solicită ca şi celelalte adunări trebuie să-l primească, căci altfel ele nu ar mai putea fi privite ca stând pe fundamentul unui singur trup? Această aplicare este făcută întotdeauna numai pentru a determina pe ceilalţi să fie de acord cu excluderea şi respingerea.
Prin accentuarea exagerată a interpretării secundare se trece cu vederea puterea primului sens al acestui adevăr şi prin aceasta el este practic nimicit. Aşa cum arată evangheliile, în timpul Domnului nostru erau folosite acţiuni asemănătoare, prin care Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut lipsit de putere.
Toate acestea ne fac desigur să ne întrebăm dacă nu cumva acestei înţelegeri greşite îi stă la bază şi altceva, care ar putea conduce la abatere de la adevăr. Pornesc de la premisa că există o astfel de înţelegere greşită, şi anume atunci când se presupune – şi nu sunt puţini cei care fac aceasta – că faptul că sfinţii se strâng laolaltă în lumina acestui adevăr (şi anume acela al unui singur trup), le oferă o poziţie comună care se deosebeşte de ceea ce este partea Adunării ca întreg.
Anumite pasaje din Sfânta Scriptură tratează decăderea creştinătăţii cu numele şi arată cărarea noastră şi mijloacele noastre de ajutor în astfel de împrejurări; aşa de exemplu Faptele apostolilor 20; 2 Timotei; 2 Petru; 2 Ioan şi 3 Ioan. Ce au să ne spună aceste pasaje cu privire la punctul acesta?
Ele arată clar: chiar dacă pătrund lupi din afară şi chiar dacă nu s-ar mai găsi siguranţă la funcţia de bătrâni (aceasta înseamnă, la autorităţile de conducere aşa cum Dumnezeu le-a rânduit la început), ar trebui ca Dumnezeu Însuşi şi Cuvântul harului Său să ne stea la dispoziţie (Faptele apostolilor 20.29-32 „(29) Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; (30) şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei. (31) De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi, n-am încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare. (32) Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, care poate să vă zidească şi să vă dea o moştenire între toţi cei sfinţiţi.“). Nici un eveniment, oricât de mult s-ar ridica potopul celui rău, nu ar putea să facă să se clatine temelia lui Dumnezeu; ea va sta neclintită şi se vor găsi oameni credincioşi care vor fi capabili să înveţe pe alţii. Şi nu numai aceasta, ci în final vor fi unii, chiar dacă sunt puţini, care vor chema pe Domnul dintr-o inimă curată şi vor arăta dragoste pentru adevăr (2. Timotei 2.1,2,19-22 „(1) Tu deci, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. (2) Şi cele ce ai auzit de la mine înaintea multor martori încredinţează la oameni de încredere, care să fie capabili să-i înveţe şi pe alţii.“ „(19) Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“ şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!“ (20) Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. (21) Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. (22) Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.“), şi alţii vor primi o mărturie bună din partea adevărului (3Ioan 3,12 „Pentru că m-am bucurat foarte mult, când au venit fraţi şi au mărturisit despre adevărul tău, după cum tu umbli în adevăr.“ „Lui Dimitrie i s-a dat mărturie din partea tuturor şi a adevărului însuşi; şi noi, de asemenea, mărturisim şi ştii că mărturia noastră este adevărată.“).
Însă ceea ce lipseşte este referirea la faptul că aceste suflete credincioase vor primi prin aceasta o poziţie deosebită de părtăşie. Într-adevăr ele vor putea savura în comun multe din cele pe care ca individ nu le-ar putea savura, însă nu vor avea nimic în comun, pe care şi trupul lui Hristos în totalitatea lui nu-l posedă deja.
Realmente, fie că este în Vechiul Testament sau în Noul Testament, dacă o rânduială divină eşuează, noi nu găsim o formă de părtăşie nouă sau deosebită, care ar fi dată unei părţi din întreg, oricât de temătoare de Dumnezeu sau de devotate lui Dumnezeu ar putea fi persoanele din care se compune această grupă. În timpuri de decădere este întotdeauna o chestiune de credincioşie personală, legată cu întoarcerea înapoi a inimii, aşa că se revine la starea iniţială. Fiecare credincios fidel are parte de această stare pe baza apartenenţei sale la rânduiala iniţială, şi nu pentru că el ocupă împreună cu alţii poziţia unei rămăşiţe. Să se observe de exemplu:
Când Israel a făcut viţelul de aur, ei au putut pleca de acolo numai pentru că credincioşia personală a unui bărbat precum Moise a păstrat credincioşia (compară cu Exodul 33.12-17).
Când ei au fost în ţară, după moartea lui Iosua, au căzut la scurt timp. Au fost într-adevăr treziri, însă numai prin puterea şi faptele de credinţă ale unora. „Şi când le ridica Domnul judecători, atunci Domnul era cu judecătorul şi-i salva din mâna vrăjmaşilor lor în toate zilele judecătorului” (Judecători 2.18).
Când unii s-au întors înapoi din captivitatea babiloniană, evident ei au fost călăuziţi de credinţă şi de energia unor bărbaţi ai lui Dumnezeu precum Zorobabel, Ezra şi Neemia. Sub influenţa acestor bărbaţi a fost un început minunat; ei au înţeles din nou gândurile lui Dumnezeu cu privire la întregul Israel şi s-au văzut pe ei înşişi legaţi cu el (vezi de exemplu Ezra 6.17; 9.4-15). Tocmai pentru faptul că ei mai târziu şi-au arogat o poziţie deosebită, care era cu mult în afara chemării iniţiale a lui Israel, la ei a luat naştere o atitudine de duh care i-a condus să lepede pe Mesia, atunci când El a venit.
În Noul Testament a fost încredinţată lui Pavel taina Adunării. El era „arhitectul înţelept”, care nu numai a pus temelia, ci care după aceea a tratat în epistolele sale teme referitoare la ordine, disciplinare şi administrare în adunări. Deci cu atât mai remarcabil este că el în scrisoarea lui de despărţire adresată lui Timotei se adresează numai unei singure persoane şi că el nu descrie totalitatea persoanelor credincioase cu o expresie care să se refere la o corporaţie, pe care ele ar constitui-o, ci cu o expresie care arată caracterul lor moral: „… cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2. Timotei 2.22).
Poziţia unei rămăşiţe este deci în toate epocile una personală. Timpul actual nu constituie o excepţie în privinţa aceasta. Sfinţii care în anii din urmă s-au adunat în jurul adevărului şi s-au strâns pe fundamentul unui singur trup, prin aceasta nu au primit un statut de corporaţie: în cel mai bun caz erau persoane singulare fidele, care umblau respectând adevărul. Ei nu aveau o poziţie care depăşea cadrul poziţiei iniţiale a Adunării – însă aceasta nu le dă dreptul să desconsidere vreo parte a adevărului. Cu toate că ei apar numai ca persoane individuale, este responsabilitatea lor să fie călăuziţi de adevărul Adunării, deoarece ei sunt călăuziţi de întreg adevărul.
Al treilea punct, pe care dorim să-l amintim aici, este faptul că paharul şi pâinea de la Cină sunt legate cu unitatea trupului. Paharul şi pâinea prezintă sângele şi trupul lui Hristos. În 1. Corinteni 10 vedem mai mult părtăşia cu sângele Său şi cu trupul Său ca prezentare simbolică a lor, în măsura în care „noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup”. De aceea gândul aici este nu numai că noi ne facem una cu moartea lui Hristos, aşa cum iudeul se făcea una cu altarul, sau păgânul cu demonii, ci şi că noi împreună suntem văzuţi ca un singur trup, căci se spune: „noi toţi luăm parte dintr-o singură pâine” (1. Corinteni 10.17).
Cuvintele acestea, de aceasta ar trebui să ţinem bine seama, descriu simplu că luarea dintr-o singură pâine la Masa Domnului este expresia acestei unităţi şi că ea de aceea poate fi privită ca semn sau dovadă al acesteia. Ea nu înseamnă, că mâncatul dintr-o singură pâine este cauza acestei unităţi. Noi spunem de exemplu: „Mâine va fi vreme frumoasă, căci presiunea barometrică creşte”; noi nu vrem să spunem că barometrul provoacă vremea frumoasă, ci că el este semnul pentru vreme frumoasă. La fel şi luarea noastră comună dintr-o singură pâine este semnul şi confirmarea faptului că noi suntem un singur trup.
Aceasta este important, căci dacă se crede că sfinţii, care se adună pe o bază conform Scripturii, ocupă prin aceasta o poziţie comună deosebită, va avea aproape cu siguranţă urmarea că Masa Domnului şi participarea la ea va fi legată cu „cercul lăuntric” şi nu cu trupul întreg. Aceasta face Masa Domnului să fie o expresie a părtăşiei „noastre” şi nu a adevăratei părtăşii creştine. Prin aceasta ia iarăşi naştere o înclinare să se ţină departe de Masa Domnului persoane, însă nu pe baza autorităţii Scripturii, ci pentru că ele nu ne plac sau ele nu sunt în concordanţă cu ţelurile pe care noi le urmărim, sau din motive asemănătoare.
Când un credincios vine la Masa Domnului şi ia parte la ea, prin aceasta el este recunoscut ca mădular al trupului lui Hristos şi ca unul care este potrivit părtăşiei creştine. În acest caz întrebarea nu este dacă toţi sunt de acord cu părerile şi acţiunile lui. Aceasta o arată foarte clar 1. Corinteni 10.23-29. Tocmai capitolul 10, care accentuează în mod deosebit realitatea părtăşiei în legătură cu moartea lui Hristos şi cu Masa Sa, nu se încheie fără să trateze întrebări care solicită libertatea pentru exercitarea conştiinţei şi credinţei personale – o realitate uimitoare, de care trebuie să ţinem seama atenţi şi în mod foarte deosebit. Este însă o dovadă clară că părerea extremă de părtăşie, care vrea să facă responsabili pe toţi care au părtăşie pentru fiecare act personal, nu are nici o bază în Scriptură. Desigur aici nu vorbim despre păreri şi acţiuni care contrazic Scriptura, sau o pun la îndoială.
Dacă cineva se gândeşte să frângă pâinea într-un anumit loc împreună cu sfinţii adunaţi acolo, întrebarea potrivită ar fi: Vreţi voi ca eu prin aceasta să mă ataşez de o legătură pe care voi aţi întemeiat-o; sau vreţi să mă primiţi ca un mădular al trupului, aceasta înseamnă legat cu organizaţia alcătuită iniţial de Dumnezeu, cu intenţia să realizez identificarea cu moartea lui Hristos?
În practică depinde foarte mult de această întrebare. În primul caz este numai sectarism, oricât de luminaţi şi de model ar fi membrii acestei secte. În celălalt caz înseamnă, cel puţin în acest context, umblare în adevăr.
Tradus de la: Abweichungen von der Wahrheit geschehen oft schleichend
Titlul original: „One Loaf: One Body“
din Scripture Truth, Anul 49, Mai 1986, pag. 33–37
publicat prima dată în Christ and the Assembly: Being Papers Issued as a Supplement to Scripture Truth, London
(The Central Bible Truth Depot) 1943.
Traducere: Ion Simionescu