Versete călăuzitoare: 1 Petru 3.18-20 „(18) pentru că şi Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, (19) prin care, de asemenea, mergând, a predicat duhurilor care sunt în închisoare, (20) odinioară neascultătoare, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta în zilele lui Noe, pe când se pregătea corabia, în care puţini, adică opt suflete, au fost salvaţi prin apă;“

1 Petru 3.18-20: … pentru că şi Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, de asemenea, mergând, a predicat duhurilor care sunt în închisoare, odinioară neascultătoare, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta în zilele lui Noe, pe când se pregătea corabia, în care puţini, adică opt suflete, au fost salvaţi prin apă

Aproape că nu există un loc din Cuvântul lui Dumnezeu, care să fie aşa de des smuls din context şi să fie mai mult folosit abuziv, decât sunt aceste versete. Aceasta a început deja la Justin, martirul, şi Ireneus, care au trăit scurt după apostoli, şi se întinde pe parcursul secolelor până astăzi, unde învăţătorii aşa-numitei împăcări generale (împăcarea tuturor oamenilor) propagă cu putere vechea învăţătură rătăcitoare (şi deseori ca ceva nou) ca fiind adevăruri incontestabile. Pe lângă aceasta între multele voci nu există nicidecum unanimitate; diferenţele sunt mari. Argumentele lor se contrazic deseori total. Rătăcirea nu este niciodată consecventă. Dar tuturor le este comun, că ei se abat de la cuvintele clare ale lui Petru şi ajung la concluzii care sunt în contradicţie totală cu adevărul lui Dumnezeu.

Nu s-a început aşa, ca şi cum Cuvântul lui Dumnezeu în mod deosebit ar fi fost greşit înţeles, ci începutul a constat în aceea, că exista o necunoaştere generală despre adevăratul loc binecuvântat al creştinului credincios. Dacă citim scrierile părinţilor apostolici şi ale părinţilor bisericii, aproape că nu putem înţelege cum adevărul putea să fie deja aşa de întunecat deja la scurt timp după moartea apostolilor. La aceasta s-a adăugat, că pe baza inexactităţii, cu care –conştient sau inconştient - unele cărţi şi epistole ale Noului Testament au fost copiate, ei – aşa cum au scris scribii – posedau un Nou Testament, care era mult mai rău decât cele mai rele traduceri, care au fost folosite în ultimele secole în Europa, la care trebuie însă spus, că erau puţini cei care puteau spune că au un Nou Testament complet al lor.

Întotdeauna este aşa, că gândurile noastre referitoare la o anumită parte a Cuvântului lui Dumnezeu nu pot fi despărţite de starea noastră generală. În mod normal cineva, care este spiritual, poate vedea care este starea noastră spirituală pe baza sentinţei noastre despre lucrurile spirituale. Cineva care este bine întemeiat cu privire la Evanghelie şi în conştiinţa lui are certitudinea despre viitorul bine stabilit al celor pierduţi, şi pe de altă parte are deplina certitudine binecuvântată a copiilor lui Dumnezeu pentru acum şi în veşnicie, este practic 90% sigur de fanteziile care au fost expuse în legătură cu aceste versete din epistola întâia a lui Petru. Dar dacă nu ne odihnim în harul şi adevărul care au venit prin Hristos (Ioan 1.17 „pentru că legea a fost dată prin Moise; harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.“), suntem în pericolul mare să ne abatem prin deducţii, fantezii şi prescripţii.

În cele ce urmează pun la bază textul Noului Testament Nestle în greacă, care după părerea mea este în general corect în locul acesta. Pe cât pot eu vedea, singurele puncte, despre care se pot avea păreri diferite, sunt următoarele:

1. În versetul 18 cuvântul apethanen („a murit”), după părerea mea ar trebui să fie epathen („a suferi”). Martorii textului [n. tr.: manuscrise sau tipărituri vechi ale textului] sunt aproape la fel de tari pentru ambele cuvinte. Pe baza contextului eu presupun însă, că trebuie să se spună
2. În versetul 20 cuvântul oligoi sau oligai („puţini/puţine”- sub forma masculin şi feminin). Şi pentru aceste două cuvinte sunt martori de text puternici. Însă ambele puncte nu au nici o importanţă pentru întrebarea pe care vreau s-o tratez.

Linia directoare în cele mai multe învăţături rătăcitoare cu privire la aceste versete este, că Hristos între moartea Sa şi învierea Sa, deci în timp ce trupul Lui era în mormânt, - sau chiar după învierea Sa – a mers în Hades în duhul Său omenesc sau în sufletul Său, şi acolo a predicat; după părerea unora, ca să vestească celor pierduţi siguranţa judecăţii care va veni, după părerea altora, ca să aducă credincioşilor morţi vestea despre lucrarea de răscumpărare înfăptuită. Însă părerea cea mai răspândită este, că El a vestit celor necredincioşi, şi anume nu numai acelora care au pierit la potop, din nou Evanghelia, pentru ca ei să poată fi mântuiţi. Mai mulţi au tras (şi trag) din aceasta concluzia, că şi apostolii au predicat morţilor, şi chiar că şi astăzi credincioşii morţi de acolo aduc evanghelia necredincioşilor morţi. În primul rând ei trebuie deci să dovedească, că cuvintele „în [prin] care” din versetul 19 se referă la duhul omenesc al Domnului. Deoarece „care” se referă la cuvântul „duh” din versetul 18b, ei afirmă deci, că în cuvintele „făcut viu după” – sau „în”, vezi adnotarea în traducerea Elberfelder – „duh (sau duhul)”, cuvântul „duh” nu se referă la Duhul Sfânt, ci la duhul omenesc al Domnului, aşa că vor să traducă „în duhul Său”.

Dar aceasta este imposibil, căci marea majoritate a manuscriselor arată că în greacă aici cuvântul „duh” nu este însoţit de articolul hotărât. Niciunul din Noile Testamente ştiinţifice cunoscute, apărute în ultimul secol, nu se abate de la aceasta. Şi este o regulă bine stabilită în Noul Testament, că acolo unde în germană cuvântului referitor la duhul omenesc al Domnului sau al nostru i s-ar putea pune pronumele „al său, al meu, al ei, al lor”, în limba greacă trebuie să fie un articol pus înaintea cuvântului „duh” (‚pneuma’). Sunt locurile următoare: Matei 26.41; 27.50 „(26:41) Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere“.“ „(27:50) Şi Isus, strigând din nou cu glas tare, Şi-a dat duhul.“; Marcu 2.8; 8.12; 14.38 „(2:8) Şi îndată Isus, cunoscând în duhul Său că astfel gândesc ei în sinea lor, le-a spus: „De ce gândiţi acestea în inimile voastre?“ „(8:12) Şi, suspinând în duhul Său, ·a zis: „Pentru ce cere generaţia aceasta un semn? Adevărat vă spun: Nicidecum nu i se va da un semn acestei generaţii“.“ „(14:38) Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere“.“; Luca 1.47; 8.55; 10.21; 23.46 „(1:47) şi duhul mi s-a bucurat în Dumnezeu, Mântuitorul meu,“ „(8:55) Şi duhul ei s-a întors şi ea s-a ridicat îndată; şi El a poruncit să i se dea copilei să mănânce.“ „(10:21) În acelaşi ceas, Isus S-a bucurat în duh şi a spus: „Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor; da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta.“ „(23:46) Şi Isus, strigând cu glas tare, a spus: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!“ Şi, spunând aceasta, Şi-a dat duhul.“; Ioan 11.33; 13.21; 19.30 „(11:33) Isus deci, când a văzut-o plângând, şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând, a suspinat în duh şi S-a tulburat în Sine.“ „(13:21) După ce a spus acestea, Isus S-a tulburat în duh şi a mărturisit şi a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde“.“ „(19:30) Deci, când a luat Isus oţetul, a spus: „S-a sfârşit!“; şi, plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.“; Faptele apostolilor 17.16; 7.59; 19.21; 20.22 „(17:16) Dar, pe când Pavel îi aştepta în Atena, i se întărâta duhul în el, văzând cetatea plină de idoli.“ „(7:59) Şi-l loveau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi spunea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu“.“ „(19:21) Şi, după ce s-au împlinit acestea, Pavel şi-a propus în duh să meargă la Ierusalim, străbătând Macedonia şi Ahaia, spunând: „După ce voi fi fost acolo, trebuie să văd şi Roma“.“ „(20:22) Şi acum, iată, mânat în duhul meu, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo,“; Romani 1.9; 8.16 „(1:9) Pentru că martor îmi este Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, că neîncetat amintesc de voi,“ „(8:16) Însuşi Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.“; 1 Corinteni 2.11; 5.3,4,5; 7.34; 14.14; 16.18 „(2:11) Pentru că cine dintre oameni ştie lucrurile omului, decât duhul omului, care este în el? Astfel şi lucrurile lui Dumnezeu, nimeni nu le cunoaşte, decât Duhul lui Dumnezeu.“ „(5:3) Pentru că eu, fiind absent în trup, dar prezent în duh, am judecat deja, ca fiind prezent, pe acela care a înfăptuit astfel acest lucru; (5:4) în Numele Domnului nostru Isus Hristos (fiind adunaţi împreună, voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos): (5:5) să-l daţi pe unul ca acesta lui Satan, spre nimicirea cărnii, pentru ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului Isus.“ „(7:34) Şi între soţie şi fecioară este o deosebire: cea necăsătorită se îngrijeşte de cele ale Domnului, ca să fie sfântă, şi în trup şi în duh, dar cea care s-a căsătorit se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţului.“ „(14:14) Pentru că, dacă mă rog într-o limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este neroditoare.“ „(16:18) pentru că au înviorat duhul meu şi al vostru: recunoaşteţi deci pe unii ca aceştia.“; 2 Corinteni 2.12; 7.13 „(2:12) Iar când am venit la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, şi o uşă îmi era deschis în Domnul,“ „(7:13) De aceea am fost mângâiaţi. Şi mai mult ne-am bucurat de mângâierea noastră, mult mai mult, datorită bucuriei lui Tit, pentru că duhul lui a fost înviorat de voi toţi.“; Galateni 6.18; Filipeni 4.23 „Harul Domnului Isus Hristos fie cu duhul vostru! Amin.“; Coloseni 3.5 „Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ: curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie, care este idolatrie,“; 1 Tesaloniceni 5.23 „Iar Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească deplin: şi întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul să fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos.“; 2 Timotei 4.22 „Domnul Isus Hristos fie cu duhul tău! Harul fie cu voi! Amin.“; Filimon 25 „Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu duhul vostru! Amin.“. Regula merge chiar mai departe. Pretutindeni unde duhul omului sau duhul omenesc al Domnului este subiect sau obiect (subiect sau complement), cuvântul este precedat de articol. În afară de locurile citate mai sunt şi următoarele locuri: Matei 5.3 „„Ferice de cei săraci în duh, pentru că a lor este Împărăţia cerurilor.“; Faptele apostolilor 18.25 „El era învăţat în Calea Domnului şi, fiind înflăcărat în duh, vorbea şi îi învăţa cu exactitate cele despre Isus, cunoscând numai botezul lui Ioan.“; Efeseni 4.23 „şi sunteţi înnoiţi în duhul minţii voastre;“; Evrei 12.9 „Mai mult, am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i am respectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor şi să trăim?“ şi 1 Petru 3.4 „ci omul ascuns al inimii, în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.“.

În cazul a două locuri părerile sunt împărţite, dacă este vorba de Duhul Sfânt sau de duhul omenesc: Romani 8.10 „Dar, dacă Hristos este în voi, trupul este muritor din cauza păcatului, dar duhul este viaţă, datorită dreptăţii.“ şi Iacov 4.5 „Sau gândiţi că în zadar vorbeşte Scriptura? Duhul care locuieşte în noi doreşte El cu invidie?“. Eu însumi sunt convins, că ele vorbesc despre Duhul Sfânt. Dar dacă nu este aşa, atunci ele confirmă numai regula, deoarece în ambele cazuri înaintea cuvântului „duh” stă articolul.

Dar când se vorbeşte despre Duhul Sfânt, nu este aşa. Fără îndoială se foloseşte articolul când este vorba obiectiv sau real despre Duhul Sfânt. Aşa este în toate locurile din Ioan 14-16, unde Domnul vesteşte venirea Duhului Sfânt. Însă de îndată ce este vorba de felul de a lucra al Duhului Sfânt, articolul lipseşte, aşa este de exemplu în toate cele şapte locuri în care se vorbeşte despre botezul cu Duhul Sfânt, şi în Ioan 3.5; 20.22 „(3:5) Isus a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.“ „(20:22) Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi ·le-a spus: „Primiţi Duh Sfânt!“; Romani 8.4,9,13 „pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului.“ „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi; dar, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.“ „pentru că, dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri; dar, dacă trăiţi prin Duh, omorâţi faptele trupului şi veţi trăi.“; Galateni 3.3; 5.16; 18.25 şi aşa mai departe. Dacă studiem atenţi aceste locuri, ne va deveni clar, că afirmaţia, că articolul este lăsat la o parte numai atunci când cuvântul este precedat de o prepoziţie, nu este corectă. Cuvintele care urmează după o prepoziţie respectă regula normală, care în acest caz este: lipsa articolului arată spre caracteristică, particularitate.

Dar dacă ar trebui să citim, că duhul omenesc al Domnului ar fi fost făcut viu, atunci am ajunge la învăţătura falsă, că acest duh deci ar fi fost mort. Însă Scriptura învaţă, că nici măcar duhul şi sufletul unui necredincios nu mor (vezi de exemplu versetul 19 şi Luca 12.4,5 „(4) Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. (5) Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă; da, vă spun, de El temeţi-vă!“; Matei 10.28 „Şi nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să omoare şi sufletul şi trupul în gheenă.“). Domnul a încredinţat Duhul Său Tatălui. De aceea mulţi au vrut să traducă cuvântul grecesc pentru „făcut viu” prin „rămas viu”. Însă Noul Testament foloseşte cuvântul grecesc exclusiv pentru „făcut viu”, aşa cum arată toate locurile unde se întâlneşte: Ioan 5.21; 6.63 „(5:21) Pentru că, după cum Tatăl înviază morţii şi dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.“ „(6:63) Duhul este cel care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care Eu vi le-am vorbit sunt duh şi sunt viaţă.“; Romani 4.17; 8.11 „(4:17) (după cum este scris: „Te-am rânduit tată al multor naţiuni“) înaintea lui Dumnezeu, pe care L-a crezut, care dă viaţă celor morţi şi cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi;“ „(8:11) Dar, dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi.“; 1 Corinteni 15.22,36,45 „Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii,“ „Nebunule, ce semeni tu nu este adus la viaţă, dacă nu moare;“ „Aşa şi este scris: „Cel dintâi om, Adam, a devenit un suflet viu“; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă.“; 2 Corinteni 3.6 „care ne-a şi făcut capabili, ca slujitori ai unui nou legământ; nu ai literei, ci aiDuhului; pentru că litera omoară, dar Duhul dă viaţă.“; Galateni 3.21 şi aici. Pentru „ţinut sau păstrat viu” se foloseşte un alt cuvânt (zoogonein), care se întâlneşte în Luca 17.33 „Oricine va căuta să-şi salveze viaţa o va pierde; şi oricine o va pierde o va păstra.“; Faptele apostolilor 7,19 şi 1 Timotei 6.13 „Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel care le păstrează pe toate în viaţă, şi a lui Hristos Isus, care a mărturisit înaintea lui Ponţiu Pilat buna mărturisire,“.

Este deci imposibil să fie vorba despre duhul omenesc al Domnului. De aceea unii au presupus că este vorba de natura Sa dumnezeiască. Însă aceasta niciodată nu este numită duhul lui Hristos. Expresia „duhul lui Hristos (sau: Isus)” se întâlneşte în Faptele apostolilor 16.7 „coborând spre Misia, încercau să meargă spre Bitinia, şi nu i-a lăsat Duhul lui Isus;“; Romani 8.9 „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi; dar, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.“; Filipeni 1.19 „Pentru că ştiu că aceasta mi se va întoarce spre mântuire, prin cererea voastră şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos,“ li 1 Petru 1.11 „cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos şi gloriile de după acestea.“; în afară de aceasta „duhul Domnului” în Faptele apostolilor 5.9; 8.39 „(5:9) Şi Petru i-a zis: „Pentru ce v-aţi înţeles împreună să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată, picioarele celor care l-au înmormântat pe soţul tău sunt la uşă şi te vor duce afară“.“ „(8:39) Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului l-a răpit pe Filip şi famenul nu l-a mai văzut, ci mergea pe drumul său, bucurându-se.“ şi 2 Corinteni 3.17 „Şi Domnul este Duhul, iar unde este Duhul Domnului, este libertate.“. Însă în toate aceste locuri este vorba despre Duhul Sfânt. După părerea mea aici nu poate fi vorba despre altceva, decât de Duhul Sfânt. Dar deoarece aici nu este vorba de persoană, ci de caracterul învierii – cu toate că aceasta nu poate fi despărţită de persoană -, înaintea cuvântului nu este articol. Rezultatul acesta este în concordanţă cu întreaga învăţătură a Noului Testament. „Întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El şi, prin El, să împace cu Sine toate lucrurile, - făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1.19-20). De aceea toate cele trei Persoane divine au parte la lucrare. Tatăl a dat pe Fiul; Fiul S-a dat pe Sine Însuşi; dar El S-a jertfit lui Dumnezeu „prin Duhul veşnic” (Evrei 9.14). Însă Coloseni 2.9 „Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii;“ spune că şi acum întreaga plinătate a Dumnezeirii locuieşte în Hristos. De aceea se spune, că Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui (Romani 6.4 „Deci am fost înmormântaţi cu El prin botez, pentru moarte, pentru ca, după cum Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoirea vieţii.“), dar şi că Fiul a înviat prin propria putere (Ioan 2.19; 10.18 „(2:19) Isus a răspuns şi le-a zis: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica“.“ „(10:18) Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu“.“; Romani 1.4 „rânduit Fiu al lui Dumnezeu în putere, după Duhul de sfinţenie, prin învierea morţilor), Isus Hristos, Domnul nostru,“). În ultimul loc, precum şi în Romani 8.11 „Dar, dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi.“ Duhul este adus în legătură cu învierea. Compară cu 1 Timotei 3.16: „Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptăţit în Duh …”

„În Duh” înseamnă: nu personal. În afară de aceasta acolo se spune şi „în care” El S-a dus. Aceasta arată, că este vorba de o completare, care nu stă în legătură directă cu versetul 18, şi de asemenea nu este legată mai îndeaproape sau delimitată în timp prin versetul 18. În continuare aflăm mai îndeaproape cine sunt aceste „duhuri în închisoare”: sunt aceia care în zilele lui Noe au fost neascultători.

Deci Romani 8.9 „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi; dar, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.“ ne spune că Duhul lui Hristos locuieşte în credincioşi, şi Faptele apostolilor 16.7 „coborând spre Misia, încercau să meargă spre Bitinia, şi nu i-a lăsat Duhul lui Isus;“ şi Filipeni 1.19 „Pentru că ştiu că aceasta mi se va întoarce spre mântuire, prin cererea voastră şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos,“ că El dă ajutor şi călăuzire la vestirea Cuvântului (compară şi cu Faptele apostolilor 8.39 „Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului l-a răpit pe Filip şi famenul nu l-a mai văzut, ci mergea pe drumul său, bucurându-se.“). Petru însuşi a scris, că lor le-a fost vestită Evanghelia prin oameni, şi au făcut aceasta „în” Duhul Sfânt (1 Petru 1.12,13 „(12) Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi slujeau ei acele lucruri, care v-au fost vestite acum prin cei care v-au predicat Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer, lucruri în care îngerii doresc să privească de aproape. (13) De aceea, având încinse coapsele minţii voastre, fiţi treji, speraţi în mod desăvârşit în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos,“) – deci în puterea Lui. Totodată el vorbeşte despre faptul că Duhul lui Hristos a vorbit deja odinioară prin profeţi, şi în epistola a doua (2 Petru 2.3 „Şi, prin lăcomie, cu cuvinte bine întocmite, vor căuta câştig de la voi; pentru ei, judecata din vechime nu întârzie şi pieirea lor nu dormitează.“) adaugă, că Noe a predicat. Acelaşi lucru găsim în Efeseni 2.17: Hristos a vestit după moartea Sa iudeilor şi naţiunilor pacea. Însă noi ştim că aceasta a avut loc prin slujitorii Lui. El a făcut-o prin ei. Vezi şi Marcu 16.20 „Şi ei, plecând, au predicat pretutindeni, Domnul lucrând cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l urmau. Amin.“ şi Evrei 2.4 „Dumnezeu mărturisind împreună cu ei prin semne şi prin minuni şi prin felurite lucrări de putere şi prin daruri ale Duhului Sfânt, după propria Sa plăcere?“. Aici însă se exprimă şi mai clar, deoarece nu sunt adăugate cuvintele explicative „în care (Duh) El de asemenea S-a dus”, ca în 1 Petru 3.19 „prin care, de asemenea, mergând, a predicat duhurilor care sunt în închisoare,“.

Avem aici deci înţelesul versetului, aşa cum Scriptura însăşi îl dă. Cât de desăvârşită este concordanţa cu relatarea pe care ne-o dă Vechiul Testament despre timpul dinainte de potop şi despre oamenii care au pierit în potop, deoarece au fost neascultători. „Şi Domnul a zis: «Duhul meu nu se va lupta întotdeauna cu omul, … dar zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani»” (Geneza 6.3). Aici vedem Duhul lui Hristos, care timp de 120 de ani a predicat oamenilor prin Noe, dar care, deoarece nu au fost ascultători, au ajuns în închisoare.[1] Petru scrie cu privire la ei şi la Noe: „Domnul ştie să-i salveze din încercare pe cei evlavioşi şi să-i păstreze pe cei nedrepţi pentru o zi a judecăţii, ca să fie pedepsiţi” (2 Petru 2.5-9). Nici astăzi Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Judecata îi aşteaptă pe aceia care resping predica lui Hristos în Duhul şi Îl dispreţuiesc şi Îl batjocoresc în slujitorii Săi.

Se mai obiectează, că cuvântul „S-a dus” dovedeşte că Domnul S-a dus personal, şi că deci nu poate fi vorba să fi fost în Duh. Însă în Efeseni 2.17 „Şi, venind, a vestit Evanghelia: pace vouă celor de departe şi pace celor de aproape.“ am văzut, că acolo este vorba de o venire a Domnului la credincioşii din Efes, care poate fi înţeleasă numai în sens figurat, căci Evanghelia le-a fost propovăduită mult după înălţarea la cer prin Pavel şi alţii. Era deci o venire în mesajul care le-a fost adus, şi în predica apostolului. Dar dacă se spune, că folosirea cuvântului „s-a dus” în sensul strict al cuvântului în versetul 22 dovedeşte că şi în versetul 19 trebuie înţeles la fel (în greacă este vorba de acelaşi cuvânt: poreuein), atunci întreb: De ce? Pentru că apostolul Pavel foloseşte în 1 Tesaloniceni 5.6 „Astfel deci să nu dormim, ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji;“ şi 10 cuvântul „somn” mai întâi pentru somnul moral şi apoi pentru somnul morţii. Şi Domnul Isus foloseşte cuvântul „moarte” în aceeaşi frază atât în sens literar cât şi în sens figurat (Matei 8.22 „Dar Isus i-a spus: „Urmează-Mă! şi lasă morţii să-şi înmormânteze morţii“.“). Duhul Sfânt aşteaptă înţelegere spirituală din partea credincioşilor. „Când ochiul tău este curat [simplu], tot trupul tău este, de asemenea, plin de lumină” (Luca 11.34). Am văzut în întreaga epistolă, că Petru nu dă descoperiri de adevăruri noi, ci învăţături practice, care se bazează pe dezvoltarea învăţăturii, pe care o găsim în evanghelii şi în epistolele lui Pavel. Dacă afirmaţiile acestor învăţători falşi ar fi adevărate, atunci fără îndoială am găsi în alte locuri din Scriptură baza doctrinară pentru acestea. Însă noi găsim exact contrariul, atât în epistolele lui Petru însuşi, cât şi în restul Scripturii. Scriptura spune: „Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6.2). Aceşti oameni încearcă să dovedească, că va veni o altă zi a mântuirii, şi anume una mult mai bună, deoarece atunci nu va mai fi necesară credinţa, căci toţi vor cunoaşte realitatea (Luca 16.23 „Şi, în Locuinţa morţilor, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, ·i-a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui.“ şi versetele următoare). Conform Scripturii între necredincioşii morţi şi credincioşii adormiţi este o prăpastie mare, peste care nimeni nu poate trece de partea cealaltă; însă ei afirmă, că ar fi foarte simplu. Conform Scripturii, Domnul a spus că Duhul Său nu Se va lupta mai mult de 120 de ani cu neascultătorii din timpul lui Noe, care au stricat pământul (Geneza 6.3,5,11-13 „Şi Domnul a zis: „Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna cu omul, pentru că, în adevăr, el este carne; dar zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani“.“ „Şi Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău toată ziua.“ „(11) Şi pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu şi pământul era plin de violenţă. (12) Şi Dumnezeu a privit pământul şi, iată, era stricat; pentru că orice făptură îşi stricase calea pe pământ. (13) Şi Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi a venit înaintea Mea, pentru că pământul este plin de violenţă din cauza lor; şi, iată, îi voi nimici de pe pământ.“). Dar aşa cum spun ei, aici stă, că El S-a dus mai târziu din nou la ei, ca să le predice. Scriptura spune – tocmai în legătură cu aceşti oameni – că Dumnezeu ştie să păstreze pe cei nedrepţi pentru ziua judecăţii, pentru ca apoi să-i condamne (2 Petru 2.9 „Domnul ştie să-i salveze din încercare pe cei evlavioşi şi să-i păstreze pe cei nedrepţi pentru o zi a judecăţii, ca să fie pedepsiţi;“), şi că pentru aceasta ei stau în închisoare (1 Petru 3.19 „prin care, de asemenea, mergând, a predicat duhurilor care sunt în închisoare,“). Aceia afirmă, că Petru, inspirat de Duhul Sfânt, contrazice ceea ce el însuşi scrie – şi în a doua epistolă – la fel inspirat de Duhul Sfânt. Cât de străin ar fi duhului Scripturii, ca într-un fel aparent aşa de la întâmplare să aleagă dintre toţi cei morţi tocmai aceste duhuri şi să le ofere din nou har, care sunt totuşi în închisoare pentru că au fost neascultători de mărturia adusă mult timp şi exprimată clar. Care ar fi atunci înţelesul atenţionării, că numai puţi au fost salvaţi, şi anume opt suflete, dacă neascultătorii – sau chiar numai o parte din ei – vor fi totuşi mântuiţi, cu toate că ei erau în afara corăbiei?

Ce răspundere se asumă, dacă se anulează toată severitatea Evangheliei, prin aceea că se spune celor necredincioşi, că ei, dacă acum nu se pocăiesc, vor avea mai târziu ocazia s-o facă, şi anume în împrejurări mult mai favorabile, pentru că atunci ei nu vor mai trebui s-o rupă cu păcatul şi nu vor trebui să ocupe locul dispreţului împreună cu Mântuitorul lepădat; deci ei pot acum continua să trăiască în păcat, şi dacă nu mai este posibil să trăiască, ei vor putea totuşi cândva să primească harul.

Cât de simplu este înţelesul real al acestui pasaj din Scriptură luat în contextul lui. Aceşti credincioşi iudei, cărora Petru le-a scris, au crezut ca indivizi din marea mulţime în Domnul Isus, aşa cum întotdeauna cei mulţi vor fi necredincioşi, atâta timp cât Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi fost instaurată. Aşa cum am văzut, era greu pentru ei să creadă într-un Mesia nevăzut de ochiul natural, care a lăsat să se predice numai prin Duhul Sfânt şi numai prin credinţă să se obţină o moştenire (1 Petru 1.3-12). Ce contrast cu Mesia, pe care iudeii ca popor Îl aşteptau: El va apare în glorie pe pământ, ca să-i elibereze de sub puterea asupritorilor şi să-i facă stăpânitori ai pământului. Ei au crezut individual în El, contrar mulţimii poporului, care era neascultător. Nu înclină inima naturală întotdeauna spre părerea că majoritatea are dreptate?

Iudeii necredincioşi au omorât pe Domnul (versetul 18), şi în loc să fie pedepsiţi pentru aceasta, ei erau în superioritate şi prigoneau pe credincioşi. Spre încurajarea credincioşilor, apostolul le îndreaptă atenţia spre faptul, că şi în trecut a fost un astfel de timp, în care Domnul a vorbit oamenilor numai în Duhul şi au fost puţini cei care au primit predica. Însă neascultătorii au avut parte de urmările neascultării lor şi cândva, la judecata definitivă, ei vor avea şi mai mult parte de aceste urmări. Însă cei puţini, care au crezut, au avut şi ei parte de urmările ascultării lor. Ei au fost salvaţi de la judecata în care toţi cei neascultători au pierit. Învierea lui Hristos era deci dovada, că şi acum va fi la fel. În mod deosebit cu privire la cei neascultători apostolul foloseşte în 2 Petru 3 din nou potopul, ca să arate, că judecata va veni cu certitudine.

Domnul Însuşi a spus: „Şi, cum a fost în zilele lui Noe, tot astfel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a omorât pe toţi” (Luca 17.26,27). Nu era nici un timp aşa de potrivit ca acesta pentru o comparaţie. Ca şi acum, era o predică adresată tuturor oamenilor şi nu era limitată la Israel. Nu era o desfăşurare publică de putere a lui Dumnezeu, ci El mărturisea prin Duhul Său, prin aceea că a suportat mult timp nedreptatea oamenilor (Geneza 6.3 „Şi Domnul a zis: „Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna cu omul, pentru că, în adevăr, el este carne; dar zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani“.“), aşa cum El Se prezintă acum în timpul Evangheliei ca Dumnezeu-Mântuitorul (1 Timotei 2.1-6). Aşa cum a fost atunci, şi acum judecata va veni deodată şi pe neaşteptate peste cei neascultători. „Ziua Domnului aşa vine, ca un hoţ în noapte. Când spun: «Pace şi siguranţă!», atunci deodată vine pieirea peste ei, ca durerea peste cea însărcinată; şi nicidecum nu vor scăpa” (1 Tesaloniceni 5.2,3).

Domnul este gata să judece vii şi morţii (1 Petru 4.5 „ei vor da socoteală Celui care este gata să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi.“; Faptele apostolilor 10.42; 17.31 „(10:42) Şi El ne-a poruncit să predicăm poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu Judecător al celor vii şi al celor morţi.“ „(17:31) pentru că a rânduit o zi în care va judeca pământul locuit, cu dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit, dând tuturor dovadă prin aceea că L-a înviat dintre morţi“.“). Şi dacă oamenii batjocoresc, că sunt puţini credincioşi în comparaţie cu cei mulţi, care nu primesc pe Domnul, - ar trebui să se gândească că numai opt suflete au fost salvate trecând prin apa potopului.

Tradus de la: Hat Christus im Hades das Evangelium gepredigt?
Din cartea Der erste Brief des Petrus, Editura Ernst-Paulus-Verlag, 1966, pag. 333-341.

Traducere: Ion Simionescu